păstrează-i aproape pe cei care te iubesc!

Aș vrea să scriu un eseu.
Un eseu  despre  iubire și despre împlinire,  despre iubirea pentru om, pentru viață, pentru clipă. 

Un eseu despre om - poate că ar trebui să fi scris om  cu majuscule. Nu, nu exagerez.
Tocmai asta este problema- cum să exagerezi când vorbești  despre  Gabriel Garcia Marquez?

 Astăzi este ziua lui! 
Gabo, cum îi spun prietenii, s-a născut  la 6  martie 1927, într-un sătuc de munte, Aracataca, din Caraibe..

De câte ori, la început de primăvară,  va fi fost înconjurat de cei dragi-mama, tata, frații, surorile, copiii,  iubita, prietenii!

Acum este bolnav, foarte bolnav- privește viața altfel.. nu doar pentru el, nu doar viața lui. 
  O lecție- poate ultima lecție- despre viață  ca dat, viața unică.

În clipa asta, aș vrea să-i recitesc toate cărțile, în  a căror lume  m-am strecurat cam greoi  la început..dar, după  ce am citit câteva zeci de pagini, am știut că nu mai pot lăsa din mână cartea. 

Apoi alta.
 Încă una.
 Încă una.

Există atâția oameni minunați pe lume.

 El este unul dintre ei.
Aseară, cineva  mi-a trimis un filmuleț. Ultima lui scrisoare, trimisă lumii.  Am selectat câteva fragmente, ar fi trebuit să scriu  tot, oricum, cred că trebuie să vezi  filmulețul.

 O să-mi dai dreptate.

* Dacă, pentru  un moment, Dumnezeu ar uita că sunt  o păpușă de cârpă și mi-ar da drept cadou o bucățică de viață, aș profita  de ea cât mai mult.

* Aș da valoare lucrurilor, nu pentru ceea ce  ele reprezintă, ci, mai  curând, pentru ceea ce semnifică.

* Aș dormi puțin, aș visa  mai mult, știind  că pentru fiecare minut în care închideam ochii,  pierdeam șaizeci de secunde de lumină.

* Le-aș arăta oamenilor cât de mult se înșală, gândindu-se  că încetează  să iubească atunci  când îmbătrânesc, fără să știe că  îmbătrânesc,  atunci când  încetează să iubească.

* Unii copil i-aș da aripi, dar l-aș  lăsa  să învețe singur să zboare.

* Pe bătrâni i-aș învăța  că moartea nu vine odată cu bătrânețea, ci, mai curând, odată cu uitarea.

*Am învățat că toată lumea   vrea să trăiască  pe vârful muntelui, fără să știe  că adevărata fericire constă în felul în care urci.

*Am învățat că   nimeni nu are dreptul  să privească de sus pe un semen al său, decât atunci când trebuie  să îl ajute  să se ridice.

Dacă aș ști  că acestea sunt ultimele minute în care te văd, ți-aș spune TE IUBESC și aș ignora, rușinat,  că tu o știi deja.//


„...semințiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua șansă pe pământ.

Gabriel Garcia Marquez

alb răbdător

La capătul unei călătorii cu trenul- nu contează  durata,  de ce ar conta lungimea drumului parcurs- senzația este aceeași- lași, fără voie, în zăngănitul roților, bucăți dintr-un    amestec confuz de  vise agitate și de moleșeală călduță, un agitat du-te-vino, în timp , în spațiu, în interior, în afară.
 Beție de stări lipite, suprapuse,  haotice.
Popas neînregistrat nicăieri  între trup și suflet.  //
Am furat  ceva din mlădierea trestiei, ne aplecăm sub povara  apăsării, dar nu ne rupem.
Nu deocamdată.
Cu vremea, acceptăm faptul că există lucruri pe care nu le ( mai) poți schimba, oricât de mult ți-ai dori.
Așa că ar fi ( mai) bine sa nu fie spuse niciodată cu voce tare. Dacă se poate.

Aștepți  momentul   când  ceva sau cineva  să-ți redea  zâmbetul pierdut.
Ce rămâne de făcut?
Să crezi că există ( și )minuni. 
Când trecutul s-ar putea contopi cu prezentul. 
Sau  chiar  cu viitorul.
Să ajungi  în miezul lucrurilor, după ce ai descifrat motivul  a tot și a toate.

În raport cu tine, cu alții, cu împlinirea.
Știu că te presează timpul; rupe din el o fărâmă și ascultă melodia asta.
 Mesajul!
Te rog!

un sociolog francez,

 Gabriel Tarde,  zice că viața se reduce  la căutarea imposibilului.

 Așa să fie?

Te poți plictisi de orice.

 Nu și de a înțelege.
Ne adunăm pe aici, vorbim , de una de alta, vremea trece..
La doi pași, e lumea adevărată. Cu necazurile ei. Necazuri mari, chiar dacă, în fiecare seară,  speri să se șteargă de la sine, precum  datoriile unora . Nu au toți noroc. 
În urmă cu niște ani buni, când luam salariul- totdeauna am preferat verbul a lua, nu a primi, asta se întâmpla în primele zile ale lunii și apoi la jumătate,  împărțeam banii conform listei. Ratele nu erau la mine!!
Nu trăiam  ușor deloc, scăparea mea și-a altora ca mine erau  părinții- buni gospodari- așa că mâncarea nu constituia  deloc o problemă. 
Când vecinii și cunoscuții mi-au aflat meseria, au început cererile pentru pregătirea suplimentară a copiilor.  Mi-am ajustat bugetul, încă  nu se inventase treaba cu  impozitarea  oricărui alt mic venit, în afara muncii la stat sau dacă era, nu știam eu, și dacă nu știam, nu știam..Munceam pe rupte, și la școală , și acasă. Vorbesc foarte serios, n-am făcut niciodată  lucruri de mântuială.
 Marii oameni de afaceri nu se iviseră, aparent , eram egali în drepturi-așa suntem și acum- dar erau destui care primeau atenții  direct la domiciliu , prin șoferul directorului. Cine a trăit  pe atunci știe sigur  ce spun.
Vacanțele aveau farmecul lor, două săptămâni la mare sau la munte, cu bilete de la OJT- am plătit cotizație degeaba sindicatului, de asta tot am mereu ceva  cu domnii și doamnele  în cauză, să nu citească  dacă trec pe aici. 
Restul zilelor, la țară! Frumos! Seri lungi, cu prietenii și familia, citeam  tot ce apărea în  Romanul secolului XX, la  Globus, revistele de specialitate, pedagogie, psihologie, pe care  le cumpăram-îmi puteam permite să le cumpăr,   cine auzise că ar exista internet?
 Plimbări în locuri dragi, rude, ceaiuri, că pe vremea aia nu erau discoteci, volei pe terenul de sport al școlii unde am învățat, nunți, filme, teatru. //

Aseară am intrat la Casa Cărții- căutam daruri pentru nepoței- câteva jocuri, cărți, un lego. 
Am ales  ce voiam, chiar  aveam o stare de bine.  M-am plimbat printre rafturile doldora de cărți, mirosea a proaspăt, pentru o clipă am uitat că nu mai sunt nici elevă, nici studentă, nici tânără mămică. Am visat cu ochii deschiși, mângâind coperțile lucioase. 
N-am putut pleca fără o carte pentru mine. Cadou. De mărțișor.

Vânzătoarea m-a recunoscut. Și eu mi-am amintit-o imediat. Schimbaserăm câteva vorbe iarna  trecută. 
Atunci câștiga lunar  730 de lei, da, 73o de lei. La treizeci și cinci de ani.

Acum primește mai puțin,  stă cu chirie, ea zicea în chirie, așa spun toți tinerii, are o fetiță în clasa a treia.

M-am rușinat în sinea mea.

 Da, exact așa s-a întâmplat.

M-am simțit vinovată.
Cum o fi mai bine?

cum am primit eu fotoliul de primar,

 că de luat nu poate fi vorba
Ca va fi o seară altfel, asta știam , dar că va fi chiar altfel de tot, nu-mi imaginam.

Intru în sala de concert, mă rog, în sala cs, totdeauna cu cinci /șase minute înainte de începerea spectacolului. Am abonament.

 Pe locul meu,  o coală A4, pe care cineva scrisese  OCUPAT..Alături, un aparat de proiecție. 

Măi, îmi zic în gând , din toată sala, tocmai locul meu să fi fost ales?
 Și  de ce tocmai de mărțișor? 

Nimeni nu știa ce și cum.
 Apare, fâstâcit de tot, operatorul-alb, din cap până în picioare.  Ridică din umeri, mie nu prea îmi ardea de glume, aștept explicații.
Se ivește, repede, directorul filarmonicii, își frânge mâinile a neputință, până la începerea concertului mai sunt două minute, omul roșește, eu  nu zic nimic, mă uit la el, el se uită în jos și, în disperare de cauză, îmi oferă-  ai ghicit- scaunul  primarului- doamnă, dacă vine, îi găsim noi alt loc.
 Ăsta da, mărțișor, locul este la doi pași de locul meu  cu acte în regulă. 

Ca să-l mai scap de emoții pe  domnul director îl întreb  dacă pot  să ocup și locul de la primărie, el zâmbește rugător și deodată, scena se albește.
 Total!
Spectacol-mărțișor-Angelys Symphonic, Wind Orchestra, unica formație particulară din țară, înființată din iunie 2002 de un diplomat economist-Ilie Ciuclea.

35 de membri, o singură doamnă- costume impecabile, albe,  elegante,  monogramă pe mânecă. 

Ce să spun? tot unul și unul- chipeși, sobri, câțiva  chiar prea sobri, de, ca la armată! Absolvenți  și studenți ai Universității Naționale de Muzică București și al Facultății de Muzică-Spiru Haret- reușită școală de suflători .
Dirijorul- Marius Cristian Firca, timișorean, licențiat în Pedagogie Muzicală și  profesor de clarinet, membru din 2004 al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor  din România.
Un mărțișor muzical de două ore-scena , luminată doar de clopoțeii partiturilor, în stânga , pe un ecran  alb și el- curg imagini  din mari filme, ale căror coloane sonore au fost interpretate cu mare pasiune de Angely,s Symphonic.

Un spectacol grandios, curat, în joc de străluciri sonore- African Symphony,  Cristofor Columb, America, Vangelis- Conquest of Paradise,Batman, Tarzan, Star Trek, Zorro.
 Partea a doua a concertului a început cu The Lord of the Dance-(scenă din film), urmat de un moment sublim cu domnul Tiberiu Oprea, de data asta, nu dirijor, omul și vioara lui, contopiți într-o muzică dureros de frumoasă-John Willliams -Schildler,s list.
 Apoi-Moment for Morricone, cu participarea prezentatoarei programului, soprana Alexandra Târniceru.  

 Seara a continuat  cu pagini superbe din Indiana Jones, Hook, Pirații din Caraibe, încheind magistral cu  Gladiatorul.
Acorduri de mare finețe, pagini de film, faimoase coloane sonore ,   pasiune, lumină, alb, eleganță- toate într-un mărțișor de păstrat în suflet!

( și pe locul primarului!)

mărțișor

 O primăvară cu multe bucurii vă doresc!  
deocamdată se ascunde în alb de fulgi răzleți..

Cântec de primăvară, Nichita Stănescu

Desigur, primăvara mi-a ţâşnit din tâmple.

De umbre, umerii îmi şiroiesc, tăcut,

prea bine mi-e şi nu mă mai pot rumpe

de aerul rotund ce m-a-ncăput.

E-ntâia oară când rămân fără de viaţă,              (mărțișor primit de la Andrei!)

de primăvară-ncercuit cu frânghii,

până miresmele îmi dau un pumn în faţă,

trezindu-mă, le-adulmec şi le mângâi.

Şi mor a doua oară, când îmi taie chipul

pala de raze atârnând de crengi

şi iar mi se roteşte-n păsări timpul,

când pasul tău răsună pe sub crengi.

Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene

imaginile tale, clinchetând.

Mor sacadat şi reînviu din vreme-n vreme,

de-otrava morţii sufletu-mi eliberând.

O, primăvara flăcări roşii-nalţă.

Pe rugul lor mi-e sufletul întins

până miresmele îmi dau un pumn în faţă,

şi mă trezesc, şi-nving şi sunt învins.