dincolo de clipă

Ninge suav în imensa limpezime a orei. 
 Albă, deasă, făina pufoasă îmbracă  umerii pletoși ai brazilor.

 Nicio împotrivire,  dar bogat, primit în  rotocoale strălucitoare. Nimic  n-ar putea imita  perfecțiunea clipei.
Realitate sau iluzie?
Lumea toată poate  să vadă ceea ce văd eu în clipa asta, nimeni nu poate simți așa cum simt eu, cum simți tu.
 În felul de a vedea, fiecare pune o parte din starea sa, din visul  lui, cu ochii deschiși.
 Ador clipa asta, cu  toată poezia  ei magică.//

Deunăzi  am citit o poveste fantastică Pasărea de foc.
În mitologia  rusă,  ea este o pasăre strălucitoare ca aurul, privirea ei are limpezimea cristalului.
 În miez de noapte,  se zărește în grădini și pe câmpuri, strălucind în mii de luminițe.
O singură pană ar lumina o încăpere..
Pasărea de foc se hrănește doar cu mere de aur, de aceea este  mereu strălucitoare,   frumoasă, tânără  și nemuritoare.
Cântă măiastru!
 De fiecare dată, îi cad din plisc perle. Dacă o ascultă,  bolnavii se însănătoșesc, nevăzătorii  zăresc lumina!

  Nu-i așa că  iarna adevărată  cheamă povești?

așteptări închise în plic

Din când în când,  seara mai ales, îmi place să  mă opresc în fațá bibliotecii. Închid ochii și aleg o carte la întâmplare.

Toate cărțile au suflet.
Mereu mi-am propus să le așez într-o ordine- pe scriitori, perioade,  n-am reușit.
  Și-au ales vecinii ele însele, unele se ascund, altele  își arată numele, culoarea  copertei, sunt cărți cu  foi galbene, foșnitoare. Sunt  cărți  cu pagini lucioase, plăcute la atingere.
Astă seară  voiam să  nimeresc o carte care să mă bucure.
S-a întâmplat să fie, n-o să-ți vină să crezi-La răsărit de Eden, John Steinbeck, editura Minerva, 1973.
 Patruzeci de ani! Îți dai seama?
Deschid la întâmplare-pagina 14 Un om care nu prea primește scrisori nu deschide plicul cu ușurință. Îl cântărește în mână, citește numele expeditorului și adresa, se uită la scris și cercetează timbrul și data.  
Nu mai pot continua lectura, mă năpădesc   întrebările- când  și cui  i-am trimis ultima oară  o scrisoare?
Când  mi-a adus poștașul primul plic?
Tu îți mai amintești?

 Un dar de la Modart

Anei, cu drag

din pământ , din piatră seacă

Câte  nu mi-au trecut și  mie prin minte, câte  n-am povestit, de când am blog.   
M-am străduit să fac fotografii, ba chiar, cu acordul posesorilor,  am împrumutat imagini  și  de prin albume străine.

Toate-s vechi, vorba poetului.
 Există, însă, o imagine solicitată  zilnic. 
De multe ori!
 Iat-o!
Alecsandri zicea că românul s-a născut poet. 
Experiența demonstrează însă  că  proverbul nevoia te învață  are, încă,  mare aplicare.
Printre noi nu mișună doar hoții,  tâlharii , bătăușii, din a căror prezentare repetată până la nebunie, trăiesc televiziunile.
 Există și oameni la locul lor, care  încearcă să  depășească  sărăcia  prin muncă . 
Muncă adevărată. Și de ce nu, și cu  bătaie de cap.
I-am văzut prin diverse locuri. .
 Eu cred, chiar cred în  vocația  preotului din nuvela lui Slavici Popa Tanda.

 Cred în forța omului de a se aduna cu cele bune și în perseverență!
 Tare mi-aș dori , ca  într-o bună zi, trecând printr-un sat, să văd într-o curte mașinăria  din imaginea care pe mine m-a distrat!
ce crezi, ar fi posibil?
Și pentru că este sâmbătă, un strop de Arghezi!

Sapă, frate, sapă, sapă, până când vei da de apă. Ctitor fii fântânilor, ce gura, inima ne-adapă. Prinde tu-n adânc izvoare - de subt strat stihie blândă. Să se-aleagă din argilă ochiuri lucii, de izbândă. Călători cu turme vie să se-aplece, să se mire de atâta adâncime şi de basmele din fire. Să se curme-n piept cuvântul, când s-arată că pământul stele şi-năuntru are - nu numai deasupra-n zare. Osteneşte-te-n amiază să aduni răsplată dreaptă. O privelişte de noapte negrăită te aşteaptă. Zodii sunt şi jos subt ţară, fă-le numai să răsară. Sapă numai, sapă, sapă, până dai de stele-n apă..

și râd de teama mea,

cum am râs întotdeauna când mi-a fost frică. Octavian Paler
 
Când eram copil,  mă temeam de câini , prin clasa a doua, m-a trimis  învățătoarea la cooperativă să-i cumpăr ceva, cum era să refuz, nu se putea, am alergat, de teamă să nu pierd prea mult din lecție , un câine  slobod n-a înțeles motivul   galopului meu și  mi-a rupt uniforma, am rămas cu o sperietură de care nu m-am lecuit nici acum.
 Mai târziu, profesoară fiind,  nu mi-am permis  să trimit copiii oamenilor să-mi cumpere nu știu ce.. nici nu i-am învoit  când  se plângeau că ar fi uitat aragazul deschis, radioul în  priză sau cine știe ce probleme  nerezolvate acasă.
În liceu  îmi era frică de câțiva profesori- de babacu, de   cel cu atelierul, pe ăsta chiar l-am urât. Nici când intra Stass la oră nu mă simțeam chiar confortabil.

Cu toate astea, doamne, ce aș vrea să fiu din nou liceană!
În facultate, îmi era frică să nu stric  media pentru bursă.
  După ce am ajuns profesoară, numărul fricilor a crescut, cam cum se umfla coca în copaia din bucătărioara bunicii.

 Nu iau în calcul că mamă fiind mă temeam că nu ajung la timp, seara, să-mi iau copilul de la grădiniță, că nu mă trezesc  să-i dau medicamentul când avea febră.
Întâia teama mi-a fost  că, dacă autobuzul are întârziere, directorul  mă așteaptă  în fața ușii clasei cu catalogul în brațe. Așa proceda el cu toți navetiștii.
Dacă toate erau în regulă, tot găsea  un motiv să  demonstreze că doar el are pâinea și cuțitul.
 Îmi era frică de inspecții- de la pionieri, de la utc, de la partid. Tot timpul  venea câte cineva, doar auzind un nume , te lua cu frig, în plină primăvară..
 Nici în afara școlii nu eram feriți de frici-  practica agricolă se întindea în unii ani până către începutul lui decembrie- era un ins, nu i-am uitat numele, dar nu vreau să i-l scriu, mare specialist în bute, adică ceva extraordinar- cocenii de porumb, legați  cotor la cotor de către bieții elevi,  supervizați de  către diriginți, aliniați pe grupe și clase, erau așezați în ordine strictă, se știau distanțele, numărul de snopi, ce mai! militărie curată. 

Dacă nu picai în zona de control erai o persoană fericită.
 A venit 89, am respirat , am simțit și sorbit gustul libertății, o vreme chiar am am uitat de frică.
N-a fost să fie- orice dosar cât de mic, pentru orice problemă-trecere la altă categorie de salarizare, salariu de merit, gradație de merit, ( bașca munca ta, pentru a primi niște amărâți de lei )  te făcea să simți cât de neputincios ești în fața cuiva..  furcile caudine.

Atâția ochi te analizează!  aiurea, știu eu  destule persoane care doar se făceau că muncesc, dosarul vorbește..
Și uite așa, din vorbă în vorbă, am ajuns în anul de grație 2013, când eu  am redevenit persoana fricoasă-  câini destui prin oraș, dar nu de ei mă tem, mă tem când  trebuie să bat la vreo ușă  ori să aștept în fața vreunui ghișeu- eu vin cu banii, că sunt persoană  conștiincioasă, nu aștept somație. Chestiunea este că s-ar putea să nu fie toate  în regulă..socoteala din târg nu se mai potrivește cam  de multișor cu cea de acasă.

 De dimineață, am plecat cu inima strânsă - oare am toate actele, toate copiile?
  Buricul orașului, clădire mare,  scările   sunt sparte, că era cât pe aci să mă împiedic,  plătim taxe și impozite, atât cât zice legea, că n-ai încotro, cui să-i  spui să aibă grijă de om?( la băncile vecine, ploaia spală marmura frumoasă)
 Lumină chioară, hârtii pe jos, chiar dacă, unul lângă altul,  trei coșuri așteaptă cu gulerele strâmbe  de revoltă. 
Un individ - după haine ai zice că este coșar- vorbește singur, de fapt  strigă,  cică vrea  cazier curat, dacă achită  150 de lei,  nimeni nu-l- întreabă nimic,  mi se face frică , ar putea să aibă   vreun cuțit ascuns, la câte se întâmplă..
Cinci ghișee, este vineri, funcționează doar două, după  mai bine de un ceas,  ajung în fața ușii, am emoții, am și dreptate, îmi mai trebuia o copie de pe cartea de identitate,  am procură, nu mai trebuia, 50 de roni, nu contează, ce mai contează,  primesc documentul, intră o domnișoară,  din cele două  acte pe care trebuia să le ridice, unul al ei, celălalt al surorii  care locuiește  la țară, a ieșit doar unul,  n-a  funcționat  corect imprimanta..
Este vorba despre un document foarte important, fata a venit din Spania să-l preschimbe, are bilet de avion pentru mâine.

  nu am ce să vă fac, v-am explicat foarte clar, nu au ieșit, nu sunteți doar dumneavoastră în situația asta. Mai faceți o poză, în 14 zile lucrătoare  îl aveți, puteți  lăsați  cuiva procură..
Îmi vine și mie să plâng  văzând-o pe biata fată cât  de amărâtă este, mă închin în mintea mea că  actul  meu, care nu este al meu, a ieșit la imprimantă, ce m-aș fi făcut dacă  ..
Afară plouă mocănește,  bate un vânt de primăvară  nemulțumită. Orașul își privește prin ochiul deschis  maidanezii, porumbeii, clădirile.
 Lumea , cu ale ei.//

Îndrăznesc să te întreb-ai frici de astea sociale?

de n-ar fi plecările,

 cum aș mai simți gustul unic, nedeslușit al  întoarcerii  lui acasă,  bătăi  repezi în piept , în pleoape , în suflet,  clipa de tandrețe, scăldată  cu  lacrimi înghițite, vorbe  incerte, toate, în  câteva gesturi!

Când este mic, te rogi să crească mare și sănătos, când se înalță, i-ai  dărui toată puterea ta cu tot ce ai,  când pleacă, te doare, te doare adânc, dincolo de  tot și de toate, îl petreci cu ochii sufletului în toți pașii.
Iubirea mamei este singura necondiționată pe lumea asta,  nestinsă flacără în vânt, caldă ca o haină moale, când se lasă frigul,  blajină, în clipe de încleștare, energică la greu, tămăduitoare pentru neliniști, mângâiere pe fruntea fierbinte, balsam la urcuș,  suflet alături, gând laolaltă!
 Direct și onest, mereu  generos,  spontan  și prietenos, rafinat și energic, iubitul meu vărsător, departe, atât de aproape!
La mulți ani, băiatul mamei!