din pământ , din piatră seacă

Câte  nu mi-au trecut și  mie prin minte, câte  n-am povestit, de când am blog.   
M-am străduit să fac fotografii, ba chiar, cu acordul posesorilor,  am împrumutat imagini  și  de prin albume străine.

Toate-s vechi, vorba poetului.
 Există, însă, o imagine solicitată  zilnic. 
De multe ori!
 Iat-o!
Alecsandri zicea că românul s-a născut poet. 
Experiența demonstrează însă  că  proverbul nevoia te învață  are, încă,  mare aplicare.
Printre noi nu mișună doar hoții,  tâlharii , bătăușii, din a căror prezentare repetată până la nebunie, trăiesc televiziunile.
 Există și oameni la locul lor, care  încearcă să  depășească  sărăcia  prin muncă . 
Muncă adevărată. Și de ce nu, și cu  bătaie de cap.
I-am văzut prin diverse locuri. .
 Eu cred, chiar cred în  vocația  preotului din nuvela lui Slavici Popa Tanda.

 Cred în forța omului de a se aduna cu cele bune și în perseverență!
 Tare mi-aș dori , ca  într-o bună zi, trecând printr-un sat, să văd într-o curte mașinăria  din imaginea care pe mine m-a distrat!
ce crezi, ar fi posibil?
Și pentru că este sâmbătă, un strop de Arghezi!

Sapă, frate, sapă, sapă, până când vei da de apă. Ctitor fii fântânilor, ce gura, inima ne-adapă. Prinde tu-n adânc izvoare - de subt strat stihie blândă. Să se-aleagă din argilă ochiuri lucii, de izbândă. Călători cu turme vie să se-aplece, să se mire de atâta adâncime şi de basmele din fire. Să se curme-n piept cuvântul, când s-arată că pământul stele şi-năuntru are - nu numai deasupra-n zare. Osteneşte-te-n amiază să aduni răsplată dreaptă. O privelişte de noapte negrăită te aşteaptă. Zodii sunt şi jos subt ţară, fă-le numai să răsară. Sapă numai, sapă, sapă, până dai de stele-n apă..

mie mi-e drag românul

  și știu a prețui bunătățile  cu care  l-a dăruit natura. Mi-e drag să-l privesc și să-l ascult..Eu îl iubesc și am multă sperare într-acest popor plin de simțire, care respectă bătrânețile, care-și iubește pământul și care, fiind  mândru de numele său de roman, îl dă ca un semn de cea mai mare laudă oricărui om vrednic, oricărui viteaz..

Așa zicea Alecsandri despre românul  care s-a născut poet.

Să nu-mi spui  că nu mai crezi o iotă din vorbele bardului..

Că, între timp, lucrurile s-au schimbat, asta este altă poveste.

 Despre  Românul pe care îl știam eu în copilărie, se spunea,  și încă sper că mai este valabil, că  scoate apă și  din piatră seacă.. face el, ce face, drege , strică și repară și o scoate la capăt. 

Este valabil pentru omul simplu, silit  să tot inventeze, ca să supraviețuiască.

Dacă  o să te uiți la  fotografiile de mai jos,  o să recunoști, cu un pic de  simpatie,  că   și pe la alții funcționează aceeași regulă a inventivității! ( fotografiile le-am primit de la  o  colegă de școală, stabilită pe alte meleaguri)

 Carul  frânt, de Anton Pann Si carul in drum frangand, Ca si alte dati l-a dres Si la casa sa a mers. Copilul sau alergand Si carul frant dres vazand, Il intreaba: “Taica! dar Cine-ti drese carul iar?” Tatal sau raspuns i-a dat: “Eu, fatul meu, cine alt?” “Apoi cine te-a-nvatat?” Copilul iar a-ntrebat. “Nevoia, copilul meu, Ea stie ce nu stiu eu” “D-apoi unde sade ea?” Copilul sa stie vrea. “In padure”, i-a raspuns. Si la treaba lui s-a dus. Deci copilul mai crescand Si la padure mergand, Peste loc rau cum a dat, Franse carul incarcat Si, sa-l dreaga nestiind, Fluiera, la el privind. Apoi aminte s-adus Tatal sau cum i-a fost spus. S-incepu a alerga In sus, in jos, s-a striga: “Nevoie, nevoie, fa! Vin’, ma-nvata, ori il fa” Dupa ce a vazut dar Ca striga intr-un zadar, Sa apuca singurel, Cazneste destul la el, Potrivit, nepotrivit, Bine rau, a ispravit. Acasa daca a mers S-il vazu tatal sau dres, Ii zise : “Ei, fatul meu! Nu e cum iti ziceam eu?” “Nu - ii zise suparat - Nimenea nu m-a-nvatat. Iar tatal sau cam razand Ii dete raspuns zicand: “Ba chiar nevoia a fost, Carea-nvata p-orice prost; Ca ea de n-ar fi venit, Tu atat n-ai fi caznit. Ea arata sa incepi La orce nu te pricepi, Apoi bine, rau, muncesti Si tu-n lume sa traiesti”//
prin politică se vor fi citind parabole? 
 un cadou muzical de la Octav-

Cum devine cineva revoluționar și om politic

Un fel de răspuns la această întrebare găsesc în una din vechile mele notițe, care cred că poate interesa pe mulți dintre numeroșii noștri cititori.

Din rândurile de mai la vale se va vedea că poate cineva deveni revoluționar și om politic nu numai prin vocațiune, ci și prin noroc. Se va vedea cum, dintr-un copil care era hotărât să se devoteze altarului credinței, poate ieși un brav slujitor al unui altar și mai sfânt — altarul libertăților publice.

 Celebru?unul care începe să trăiască după ce a murit. 

Voiești să cunoști lucrurile? Privește-le de aproape.Vrei să-ți placă? Privește-le de departe.

Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii.

2012 este anul Caragiale- 100 de ani de la moarte. 160 de ani de la  naștere.

Boborul

..mărirea și importanța statelor nu se judecă după extensiunea și durata lor, ci după rolul mai mult sau mai puțin strălucit pe care l-au jucat în complexul universal.

 Mandatul 

Mandatul este visul,
Un vis realizat,
Când fără-ntârziere
Îl iei şi l-ai scontat.
Atunci de bucurie
Să joci, să cânţi te-apuci,
Şi ca să fii mai comod,
Te laşi numa-n pap
Nimica nu te doare,
Şi totul meprizezi,
Căci posedezi mandatul
Şi mergi ca să-l scontezi.
Da! da! el să trăiască!
Sau daca nu, murim;
Căci fără dânsul oare
Putem noi să trăim?
Amor şi fericire
Le ai în buzunar,
Când ţi-ai scontat mandatul,
Şi nu mai ai habar.
Tutunul abundează,
Ţigări de Bektemis –
O! te realizează
Mai iute, dulce vis!
Unică consolare!
O! Preaiubit mandat,
De tine toţi slujbaşii
Viaţa ne-am legat!
La minister cu toţii,
Mandatul să luăm,
Să ni-l scontăm degrabă,
Şi-apoi… să ne-mbătăm!!!

prea sărac

Duminică. Sfârșit de ianuarie. -11grade. Peste o zi-două,  ne vom aminti de marele  și mereu contemporanul nostru, Caragiale . Ce-ar fi să începem de astăzi, cu o lectură? Un Caragiale mai puțin cunoscut. Prea sărac Pauverte, pauverte, c'est toi la courtisane... (MUSSET)

Am zis iubitei mele: „Vino
La câmp, s-auzi un pitpalac”.
Ea: „Da, îmi place pitpalacul...
Dar nu merg: tu... eşti prea sărac”.

Plimbându-mă-n singurătate,
O odă gloriei eu fac:
Dar gloria se depărtează
„De ce fugi?” zic. — „Eşti prea sărac!”

Mă duc atunci la masa verde,
Să-ncerc norocul — poate fac
O lovitură... Dar norocul
„Pleacă, îmi zice; eşti sărac!”

Mă duc acasă melancolic.
Stau trist, visând într-un ceardac,
Şi piţigoiul din grădină
Îmi fluieră: „Eşti prea sărac!”

Mă duc la editor c-o carte.
E iarnă, frig — voi să mă-mbrac;
Dar editorul mă respinge:
„Nu te-editez; eşti prea sărac!”

Atunci, voii de disperare
Să mă atârn de un copac,
Dar craca fuse prea subţire,
Mi-a zis trosnind: „Eşti prea sărac!”

A! sărăcie! Monstru palid,
Când oare am să-ţi viu de hac?
Şi sărăcia îmi rânjeşte
Sardonică: „Eşti prea sărac!”

Îmi place către primăvară
Să mănânc ochiuri cu spanac.
— Şi nici spanac, nici ochiuri simple
Nu pot să gust... sunt prea sărac!

În post simţesc, pe la Teatru,
Dureri de inimă. Ce fac?
Nu pot să intru und-se iese,
Roşind îmi zic: „Sunt prea sărac!”

Atunci — o constipaţiune:
Ah! doftore, ce să mă fac?
„Siminichie”.
„Nu se poate.
„De ce?”
„De ce? Sunt prea sărac”.

Mă duc la revoluţiune
Şi caut leac, şi poc! şi pac!
„Ce caţi aci?” strigă bandiţii.
„Sunt dizident!”
„Eşti prea sărac!”

Am vrut să-mi fac şi eu pomană
C-un cerşetor, c-un biet ciuntac,
Dar el, râzând, mi-a zis: „Te lauzi!
S-o văz, n-o crez... Eşti prea sărac!”

Adesea o revoltă-mi vine
Că nu sunt nici turc, nici turlac1,
Aş vrea să stric, să sparg la geamuri,
Dar mă opresc... Sunt prea sărac.

Nu! Orşice să fac, văz bine
Că pentru mine-i tot un drac!
În mediul social de astăzi
Sunt prea pârlit, sunt prea sărac.

Oriîncotro d-acu m-oi duce,
Nu pot cu soarta să mă-mpac;
Mi-e veşinică duşmană — veşinic
Îmi spune: „Piei! Eşti prea sărac!”

Sărac! Da! Nu e loc în lume
Pentru-un sărac! dar... ce să fac?
Să mor!... Dar un revolver costă...
Chiar pentru moarte, prea sărac...

Dar mor în fine şi groparul
Îmi ia cadavrul şi, posac.
Şopteşte între dinţi în silă:
„După ce-i greu... e şi sărac!”

Am renviat apoi, şi iarăşi
Ca mai-nainte strofe fac...
1 Ameţit de băutură, cherchelit; zăpăcit, năuc.
Un critic fără milă-mi spune:
„Ai început iar prea sărac!”

Şi nu ştiu cum să aflu-acuma
L-aceste strofe un capac...
Aş vrea o inspiraţiune,
Nu pot sfârşi... sunt prea sărac!

Alerg atunce pentru rimă
La Dicţionarul lui Cihac...
Vai! Nici acolo nu se află,
Şi bietul Cihac e sărac!

De ce nu vrei tu, soartă sumbră,
Zâmbind, să nu mai fiu sărac?
Cum aş dormi acum la umbră
Cu burta-n sus într-un hamac!
Grancea, 8 dec.
După atâţia ani m-am gândit că n-ar fi rău să cunoască şi altă lume această veselă satiră, fără multe pretenţii, scrisă de marele dramaturg într-un moment de extremă veselie, împreună cu subsemnatul care, pe cât îmi aduc aminte, nu eram tocmai trist şi nicidecum indispus. Ca să se ştie şi mai bine ordinea în care am colaborat, pot spune că cea dintâi strofă e de Caragiale, a doua de mine, a treia de el, şi aşa mai departe.D. Teleor