nimic altceva

Ninge și plouă, verde și alb,
 iluzii și picuri, 
se vede pădurea, 
munții se ascund,
doar nourii trec, în gânduri, în șoapte.

Curajos guguștiucul își  cheamă consoarta, 

și plouă, și ninge, 

alb în înalturi, verde-n ciorchini.

între acum și mâine

De ce mă tot întorc mereu la cartea asta, n-aș putea să spun. Poate, pentru că  în fiecare pagină, în fiecare  paragraf, atâtea  incertitudini se adună, că  nimic nu pare să fie un răspuns la vreo presupusă întrebare.
” Fizica  poate prea bine să ne indice coeficientul de dilatare a fierului; însă ea nu știe câtuși de puțín care este mecanica  pe care se construiește lumea.”
 Cartea neliniștirii,Fernando Pessoa, pagina 412

tu, creangă, te ridici...

”Nu există nicio altă artă fără poezie”
Delacroix
21 martie- Ziua Mondială a Poeziei

Prima poezie am învățat-o cu mama; îmi împletea cozile,  nu știu câți ani să fi avut, poate trei, poate patru„Pisicuță, pis, pis/ te-am visat azi noapte-n vis...„  
 Abecedarul se încheia cu „Brăduleț, brăduț, drăguț..„
Ce-mi amintesc din  anii imediat următori, să fi fost, cumva, prin clasa a II-a, este  poezia pe care am recitat-o la o serbare, înghițindu-mi lacrimile-„ Eu am numai trei picioare / Și abia mă mișc, hop, țop/ Râd, când mă-ntâlnesc, copiii/Și mă cheamă Cuțu șchiop...„
A fost un moment, cred  că printr-a treia, când, lipsind  doamna Ana, a venit la clasă domnișoara Silvia.Ne-a învățat cum este, într-o școală de țáră, să vrei să fii artist la nici zece ani.„Albă-ca Zăpada,dramatizare, după splendidul basm omonim. 
Știu întreg textul și astăzi. Și nu cred că-l voi uita vreodată.
Manualele din ”ciclul II„ se deschideau cu poezii scrise de Mihai Beniuc:”Frumoasă  mi-e țara străveche, întinsă pe munți  și pe văi/ Cu fete  cu flori la ureche, cu mândri și ageri flăcăi...„
Domnul  profesor Gheorghe Fulga  nu admitea să  nu memorezi câte zece rânduri din fiecare  text ales cu mare  grijă. 
 Citeam, reciteam, recitam, cu  toată pasiunea”Scrisoarea  III”.
Cam pe atunci, am descoperit cât de mult îmi plac fabulele, le despleteam în gând, mă străfulgera,așa,o mare bucurie, când  pricepeam lumea  de dincolo de  vers.
 Ce extraordinare pasaje din „Amintirile„ lui Creangă, învățate atunci, mi se  perindă astăzi  prin minte!
Și ce minunată scriere este ”Ardealul„ lui Nicolae Bălcescu. 
Culori  roz- gălbui pe fir de aduceri-aminte!
Când eu însămi am devenit  nu doar purtătoarea catalogului, mi-am dat seama că  știu multe versuri și  fragmente  de proză   din anii de gimnaziu și  mi-am dorit să fiu ca întâiul meu profesor. 

Astăzi,când citesc poezie, sunt doar Eu. 
Eu și cu mine!

La steaua, Mihai Eminescu La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins în drum În depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre, Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie: Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e. Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adâncă, Lumina stinsului amor Ne urmăreşte încă.// Mestecenii-n pădure glăsuiesc Într-o limbă vesel-inocentă; Cocorii cu tristeţe obosesc În zbor purtaţi, pe nimeni nu regretă. Ce să regrete? Toţi sunt călători - Pleacă, se-ntorc, din nou casa îşi lasă. Doar cânepa visează uneori La cei plecaţi în depărtare-albastră. Stau singur printre câmpurile goale, Purtaţi de vânt, cocori se-azvârlă-n zbor. Sunt plin de gânduri vesele, domoale, De nimic în trecut nu-mi este dor. Nu-mi regret anii, irosiţi zadarnic, Nici chiar al liliacului parfum. Foc roşu de scoruşe arde-amarnic, Pe nimeni nu-ncălzeşte nicidecum. Nu se aprind scoruşii ciucuraţi, Îngălbenita iarbă nu dispare. Cum frunze pierd copacii resemnaţi, Aşa eu pierd cuvintele-mi amare. Şi dacă timpul, lunecând ca vântul, Strânge pe toţi în bulgăr inutil... Spuneţi aşa: mestecenii-au cuvântul, Scuzându-se în graiul lor gentil. // Esenin

Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte., Lucian Blaga 


Tu eşti cea nouă?

Tu eşti cea nouă, atrasă către mine?

Ca să încep, te previn că, în mod sigur,

sunt foarte diferit de ceea ce presupui;

Oare crezi că vei găsi în mine iubitul tău?

Crezi că e uşor să mă faci să devin iubitul tău?

Crezi că prietenia mea îţi va da deplină satisfacţie?

Crezi că sunt statornic şi credincios?

Nu vezi nimic altceva decât această înfăţisare,


acest calm şi răbdător mod al meu de a fi?

Crezi că te îndrepţi, pe un teren solid, către

un adevărat ecou?

O, visătoareo, nu te-ai gîndit că

aş putea fi o Fata Morgana, o iluzie?

 Walt Whitman
M-am apărat zadarnic și mă strecor din luptă 
În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă.
 Pusei pământul și ape, zăgane între noi, 
Și suntem, pretutindeni, alături, amândoi.
 Te întâlnesc pe toată poteca-n așteptare, 
Necontenita mută a mea însoțitoare. 
Pe la fântâni iei unda pe palme și mi-o dai,
 Iscată dintre pietre și timpuri, fără grai. 
Ți-ai desfăcut cămașa și-ntrebi cu sănii-n mâna 
De vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână. 
Ai dus la țurtur gura cu gura mea plecată,
 Voind sa bei cu mine scânteia lui deodată.
 Amestecat în totul, cu umbra și cu gândul, 
Te poartă-n ea lumina și te-a crescut pământul. 
În fiecare sunet tăcerea ta se-aude, 
În vijelii, în rugă, în pas și-n alăute.
 Ce sufăr mi se pare că-ți este de durere, 
De fata-n tot ce naște, de față-n tot ce piere,
 Apropiată mie și toată depărtată,
 Logodnică de-a pururi, soție niciodată., Tudor Arghezi 

Barbari

Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Și importante
Am făcut bătături.
Și cu toate că-mi suport 
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit,
Câteodată mă pomenesc urlând:
Circulați numai pe partea carosabilă 
A sufletului meu,
Barbarilor!, Marin Sorescu//

Și tot așa, cum s-a aprins,

iubirea noastră-ncet s-a stins, 
tot cum se stinge o țigară...”
( Balada țigării)

Somnoroasă, tolănită în jilț de norișori, luna se uită în jos  prin ochelarii ei  fără lentilă.

Au trecut doar trei ore după miezul nopții.Treziți și ei în cântec de cocoși, câțiva câini își încearcă hămăitul răgușit. Satul freamătă. De prin curți,mogâldețe în grup ies în ulițe.

Femei de toate vârstele, copii mai  măricei, toitani, cum le zicea maica Fănica, își freacă ochii peste care au aruncat în grabă  un pumn de apă rece din fântână. De voie de nevoie, se adaugă grupului. O vreme, până la capătul satului, merg  laolaltă, apoi, puțini câte puțini se îndreaptă către loturile lor.

 Se culege tutunul.Pe rouă. 
Frunzele mari, coapte trosnesc sub  degetele grăbite.Munca se împarte:culegătorii așază frunzele în teancuri potrivit de mari printre rândurile care au fost prășite de câteva ori. Cineva  face pachete mai mari, vine altcineva și  pune frunză lângă frunză, la capătul locului. În cleată.

Câmpul este un furnicar. Undeva, în zăvoi, păsările își încep și ele zarva, se îngână ziua  cu noaptea, lucrătorii zoresc, nu trebuie să-i apuce  răsăritul soarelui  cu tutunul copt pe fir, nici printre rânduri.

 Smoala de pe frunze se adună în cocoloașe negre, se lipește de mâini, de haine, în păr.

Să fi trecut  vreo vreo patru ceasuri de muncă. Se aud primele căruțe. Ordonat, frunzele de tutun se stivuiesc în rânduri, acasă, aceleași mâini îndemânatice  îl vor rândui la umbră, pentru înșirat.

Se cam sare peste micul dejun. Pregătit de cu seară, prânzul  se încheie cu porumb fiert, și,dacă cineva are timp, coace  câte unul pentru fiecare.

La înșirat, participă multă lume: rude, vecine, prietene de-ale gazdei.
 Se face clacă, așa cum va fi și la păpușit.

Înșiratul nu este deloc ușor: fiecare  frunză se trece  printr-o undrea, la capătul căreia, pe o sfoară de cânepă sau de trestie, alunecă,ordonat, una după alta, foile. Se fac întreceri, premii nu se oferă, se recunoaște, fără comentarii, o mândrie anume.

Mere dulci, pere  văratice, pepeni verzi și galbeni sunt gustarea de amiază.

Bărbații au pregătit  gherghefurile, le-au revăzut pe cele vechi. În fiecare curte, pe niște construcții  de lemn,  dreptunghiulare, ușor  de deplasat, șirurile  se pun la uscat.
 Tutunul nu se expune la soare puternic, se ferește  de ploaie și de vânt, pentru ca frunzele să nu se păteze.
 În magazii mari,  gherghefurile se odihnesc noapte de noapte, până când toate se usucă, fără a se sfărâma.

În câmp, firul se înalță, înflorește, mâini harnice îl copilesc, rup florile, pentru ca perioada de vegetație să continuie cât mai mult.

 Pe la sfârșitul lui august, în cele mai  harnice familii,șirurile de foi roșcate se strâng în mototoale.  Se depozitează atent, agățate de grinzile  grajdurilor.

 Din firele cele mai sănătoase, se păstrează  sămânța pentru  anul următor.

Se apropie decembrie, ninge  mult,în case  este cald, rudele toate, cu schimbul, vecine și cunoștințe, toitanii, întorși de școală, păpușesc.

Frunzele se împăturesc grijuliu pe genunchi, într-o succesiune specială- o păpușă foșnitoare. Miros aspru,  strănut, te mai ustură ochii, se mai înăspresc degetele, poate  că se mai îmbufnează câte un copil, se spun glume, se răspândesc vești, se aprind lămpile, ce gustoasă este cina,se scot gutui fierbinți din cuptorul sobei, prinse  doar cu două degete.

Zi de zi, bărbații ordonează păpușile  în forme de lemn, prinse în cuie și sfori. Și când ultimele  au fost prinse în paralelipipedul alb, căruțele pleacă spre centrul de recoltare.

 Lumea stă la rând, specialiștii verifică teanc cu teanc,  tutunul primește calificative și,în funcție de  categoria pe care o merită, se vor acorda plățile.

La capătul  muncii de aproape un an, o familie de oameni gospodari primește câteva mii de lei. Se plătesc  impozite, se cumpără haine pentru toți, mai ales, pentru copii și  pentru mame, se fac și economii  pentru  taxele copiilor care vor merge la liceu.

Trei luni fără miros de tutun în curte!
 și-n casă!

Doar fumătorii  nu-și uită obiceiul. 
Tata fuma „Naționale „, mai apoi ”Mărășești„. Ce figură a  făcut  când i-am dus un „Kent„, primit  nici eu nu mai știu cu ce ocazie...
Moș Nicolae, vecinul nostru, avea pipă: îi umplea gura  cu  tutun tocat mărunt, ales  de cu toamnă, uscat pe marginea sobei.

Bibi, o vecină scundă și grasă, trăgea, pe furiș, câte o țigară, pe care  o răsucea, bărbătește, în foaie de ziar.

Tutunul!

În lunca Argeșului, pe vremea  când învățam eu teorema lui Pitagora, era singura sursă  sigură de venituri a fiecărei  familii din  comunitatea,  pe care astăzi  o regăsesc  doar în suflet.

O lume frumoasă, harnică și bună, în care  nu am auzit niciodată văicăreli...

„glas de bucium lung, prelung...„

„În luciul albăstriu, precum e fierul,

sorbind  cu grijă-alege, parcă-ar vrea

să bea  din apă, numai cerul.„

 Lucian Blaga

Asemuit  cu arborele vieții, grație frumoasei  lui coroane , care, periodic, renaște, cerbul-  și numele   poartă, parcă, într-o semantică specială  un semn domnesc-este, în  mitologia noastră, simbolul luminii, al purității, al bunătății și  al onoarei, al cinstei aristocratice.

Copitele lui din spate calcă pe urma  copitelor din față, neobosita permanență  a drumului nostru strămoșesc, statura-i  zveltă a împrumutat ceva din  frumusețea  stejarului, din tăria muntelui, din libertatea   păsării în zbor, din vis, din speranță, din puritatea  florii-de-colț. 
Dar și  din statornicie.
Doar privindu-l înveți  să speri. 
Și să urci.

 Cerbul-semn, prin excelență, favorabil!
Triumf al vieții și al  biruinței!

p.s.
Să fie, oare, cerbul, ca  atitudine,  un fel de  legământ nescris între Cer și Pământ?
Ce și cât (mai) păstrează neamul nostru  din măreția cerbului  carpatin?