chiar și muzica doare

Rareori se întâmplă ca, ajungând în centrul orașului, să nu-i aud muzica. Au trecut anii, era un pui de om, când l-am zărit prima oară cântând lângă tatăl său.Seară de seară.

Veneau dintr-un sat de pe lângă Curtea de Argeș.

Și-a îmbogățit repertoriul, și-a perfecționat stilul, este elev la Liceul de Arte. Trăirea lui vorbește pe note, suspină muzica,o tristețe învăluitoare se revarsă pe stradă, trec tineri și vârstnici, unii se opresc, lasă un ban în cutia mereu încăpătoare, fete și băieți de vârsta lui se țin de mână, trăiesc farmecul vârstei, poate că, într-o casă, există o fată care se gândește la el, tânărul frumos, mai înalt cu o palmă față de anul trecut.

El nu are vreme de plimbare, acasă îl așteaptă o familie numeroasă.

„Semiramide„ de G. Rossini, Royal Opera House

„Cine  se scuză  se acuză„
Că  nu mă descurc  cu  limba  engleză  nu este o noutate.  Să spun  că în școală  am învățat   rusă  și franceză  sau  că  și  după aceea, multă vreme,  prinsă  de multe alte 

probleme, am tot amânat  să  trec la   muncă  ar fi o scuză  care  nici chiar mie  nu mi se pare  suficientă.

 Ce mai încolo și încoace,  important este  că după prima invitație la Londra, când darul  cel mai frumos, primit de la  fiul meu a  fost  un bilet la  Covent Garden,   ajunsă acasă,  am  decis  să ”încep școala”.  O vreme, o fost elevă, uite, vezi cum se schimbă lucrurile,  mi-a  dat meditații.  

La cea  de-a  doua  vizită  în capitală

britanică, fiul  a  fost impresionat  de  bagajul  de 

cuvinte englezești al mamei  lui  și de o modestă   pronunție .

  Au trecut niște ani,  nu am mai conversat cu nimeni,  am  cam uitat  ce învățasem, mereu  mă mustram, dar ...

Către sfârșitul acestei  toamne, mi-am instalat  un dicționar pe calculator și  , pe  cuvântul  meu, că mi-am dat silința,  știind  că , din nou,   mergem la „Royal  Opera   House.”

  G. Rossini, ”Semiramide„ !

Bineînțeles  că  m-am pregătit .

Asta  nu înseamnă  că mi-a fost simplu.  

Poate  că oricine înțelege  cât de serioasă este  frustrarea pe care o  trăiești   atunci  când , oricât te-ai  concentra  să coroborezi  informațiile pe care le ai în minte  cu ceea ce  auzi și vezi,  nu poți  să trăiești evenimentul la  dimensiunile lui reale.

  Dar,  dincolo de orice,  trăiești frumusețea și  măreția   muzicii, a   magistralei regii, a  costumelor, a  mesajului operei!

A  fost o seară pe care , cu toată inima mea  de mamă, am trăit-o puternic de tot , pentru că fiul meu m-a  dus  într-un loc, care  nu  poate fi egalat  cu altceva.

Atâta strălucire, atât  frumusețe, că în noaptea aceea, nu prea am pus  geană pe geană.

Iubesc Londra,  iubesc  să fiu acolo,  iubesc felul în care  puternica civilizație  britanică reușește  să  fie  atât de puternică!

”Ce este un om revoltat?

Un om care spune  nu.  Dar refuzul său nu înseamnă renunțare: căci el este  un om care,  la început, spunea da. Un sclav care toată viața a primit ordine consideră la un moment dat inacceptabilă o nouă poruncă.

Care este  conținutul  acestui ”nu”?

El înseamnă, de exemplu, „lucrurile au durat prea mult, ”până aici”! ”ai mers prea departe„ și, în plus,”există o limită peste care nu vei trece”.

Într-un cuvânt,  acest ”nu„ afirmă existența unei frontiere. Ideea  limitei se regăsește și în  sentimentul că adversarul”exagerează„, că-și extinde  dreptul dincolo de frontiera la care un alt drept îl înfruntă și  îl limitează.

Astfel, mișcarea  de revoltă se sprijină, în același timp, pe refuzul categoric al unei intruziuni considerate intolerabile și pe certitudinea confuză a unui drept sigur, mai exact pe impresia revoltatului că are”dreptul să...„

Albert  Camus, „Un om revoltat„, pagina  220.

unde o fi brâul de lână?

„Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile și dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede și senin cerul tău; munții se înalță trufași în văzduh; râurile, ca brâie pestrițe, ocolesc câmpurile; nopțile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul...

 Pentru ce zâmbetul tău e așa de amar, mândra mea țară?...„ 

Alecu  Russo, Cântarea  României„

Printre rafale de  vânt și plesnet de ploaie, trenul  aleargă spre  București.

 Undeva, pe  stânga, cum vii dinspre  Titu, în mijlocul  câmpiei,  niște  ciobani și-au construit o  stână.  Sărăcăcioasă, dacă   este  doar  să vezi  cum bietele oițe se  bulucesc una într-alta  în  frig și  noroi. Câțiva dulăi   stau de pază.  

Dincolo de  gardul șubred, din fuga trenului, zărești,amestecat cu pietre, ciulini și frunze, un maldăr uriaș de  lână albă.

Zace acolo, probabil, din vremea căldurilor mari  ale  lui cuptor.

Nevalorificată.

Să te întrebi  ce păzește domnul acela care  zicea că oaia este o statuie?

Te întrebi. 

Și?

  Gândul meu scotocește  undeva în memorie. 

 Văd  degete  iuți  răsucind  fir de  fuior, aud  mișcarea  plăcut-adormitoare a fusului  pe care se adună  munca serilor  de iarnă a  multor femei  harnice  din neamul  nostru, împletită  de aceleași neobosite  degete în pulovere, ciorapi, mănuși, fulare.

 Pentru  toată  familia!

După amiază, într-un mare mall bucureștean,  aveam  să   găsesc răspunsul nedumeririlor mele: pe  zeci  de umerașe, înghesuindu-se una într-alta, se arată  doritorilor multicolore  lucrături subțirele, de care  stă agățat  petecuțul:50/%viscoză, 25% polyamide,  30%polyester, made în China,  made  oriunde...

Muzica Viva

„Dansează ca și cum nu te vede nimeni; iubește ca și cum nu ai fost niciodată rănit; cântă ca și cum nu te-ar auzi nimeni; trăiește ca și cum ai fi singurul om de pe pământ.„Mark Twain

   Ce poate fi mai  plăcut, într-o seară  ploioasă de   octombrie, decât  ca , răsfățat în fotoliul tău de  spectator,  să-ți  lași gândul să cutreiere  pe  toate meridianele  muzicii europene,într-o surprinzătoare „Călătorie  în Lumea  dansului? 

Tu asculți, degete  elegante  ating  clapele  pianului,  duios  răspund  arcușurile distinsului   violoncel și ale  cochetei viori .

Din Spania, până-n Germania  și  mai apoi, acasă,  în cântece   de pahar, de cuțite,  de leagăn, de dragoste,  în  tumult  de  balet și  iureș de flamenco,  până la împătimitele, tulburătoarele, neobositele   noastre  dansuri.
 La  Filarmonica Pitești, am  plutit  în Lumea  Dansului”,  cu trei pasionați artiști:

Andreea  Butnaru, pian

Florin Mitrea, violoncel,

Tiberiu Oprea,  cunoscut  și  apreciat  de publicul piteştean , pentru  că  este sufletul  Filarmonicii, ca prim-dirijor; astă seară, invitat special, vioară.

Am ascultat:

Robert Schumann- ”Cinci piese în ton popular„

Manuel de Falla - „Șase  cântece spaniole pentru violoncel și pian„
Ermanno Wolf-Ferrari - „Introduzzione e Baletto pentru vioară și violoncel„
Francis Poulenc -„Ballabile pentru violoncel și pian„
Ludwig van Beethoven -„ Variațiuni op. 121a ,

pentru pian, vioară și violoncel.

Béla Bartók - „Dansuri românești„

Trei  artiști  dedicați muzicii  și  misiunii lor unice  ne-au transmis nouă,  celor prezenți, acea picătură  de mister, care a făcut din muzică  o  exotică dansatoare!

O seară frumoasă ca o carte cu glas, mereu  tainic, într-un  un cadru liric în care  pianul, vioara, violoncelul  și-au ars profund acordurile într-un  învăluitor sincretism. 

”Cine îi poate explica dansatorului ce înseamnă dansul?”

Wiliam Butler Yeats.