”Ce este un om revoltat?

Un om care spune  nu.  Dar refuzul său nu înseamnă renunțare: căci el este  un om care,  la început, spunea da. Un sclav care toată viața a primit ordine consideră la un moment dat inacceptabilă o nouă poruncă.

Care este  conținutul  acestui ”nu”?

El înseamnă, de exemplu, „lucrurile au durat prea mult, ”până aici”! ”ai mers prea departe„ și, în plus,”există o limită peste care nu vei trece”.

Într-un cuvânt,  acest ”nu„ afirmă existența unei frontiere. Ideea  limitei se regăsește și în  sentimentul că adversarul”exagerează„, că-și extinde  dreptul dincolo de frontiera la care un alt drept îl înfruntă și  îl limitează.

Astfel, mișcarea  de revoltă se sprijină, în același timp, pe refuzul categoric al unei intruziuni considerate intolerabile și pe certitudinea confuză a unui drept sigur, mai exact pe impresia revoltatului că are”dreptul să...„

Albert  Camus, „Un om revoltat„, pagina  220.

cum să-i faci pe alții să înțeleagă

că unui copil sărac îi poate fi uneori rușine, fără însă a-și dori nimic altceva?
Albert Camus
Încercând  să răspund întrebărilor despre cum se înscriu  copiii în clasa 0, m-am întors la o carte  dragă, scrisă de Camus, nu contează titlul, eu îi iubesc toate cărțile:

 Un copil  nu reprezintă nimic în sine, ci părinții lui îl reprezintă.
Prin  ei se definește el însuși, prin ei este definit în ochii lumii .
Prin ei se simte el judecat cu adevărat, adică judecat fără drept de apel..el nu poate ști că meritul e mai mic, odată ce ai devenit bărbat..
pentru că ești judecat, bine sau rău, în funcție de ce ești și mult mai puțin în funcție de familia ta,
 întrucât se întâmplă chiar ca  familia să fie judecată, la rândul ei după copilul ajuns bărbat..
Tu ce spui?

între dojană și laudă..

În mers leneș de pisică, dimineața ultimei zile  de cuptor și-a acoperit umerii pârjoliți de soare cu un zăbranic răcoros de norișori.
Ai zice că adulmecă!

Habar nu are guguștiucul  de este cald ori de stă să plouă, își strigă  neobosit numele. Pe jumătate.

Cafeaua are gust  de gânduri răzlețe.

 Citesc din cartea mea, dacă mi-aș fi  pus mintea cu ea, aș fi dat-o gata  noaptea trecută, îmi place s-o citesc pe îndelete.. 

există ființe care justifică lumea, care te ajută să trăiești, doar prin prezența lor.. 

Închid ochii, las deoparte cartea, gândul zboară, liber și  neoprit  este ...un loc pe care l-am văzut în urmă cu vreo  zece ani- Graz, orașul  austriac, misterios  amestec de  vechi, topit în argint filigranat, și modern îndrăzneț. Am urcat  vreo două sute șaizeci de trepte, puteam lua ascensorul, am refuzat, de acolo de sus, se vede  lumea în rotirea ei neobosită, tulburătoare panoramă! era prima oară când mă întâlneam cu o civilizație pe care o știam doar din cartea de istorie, undeva  s-a deschis o fereastră, muzica a învăluit piațeta, s-a dat ora exactă, două figurine  intră și ies din timpul lor, în pași de dans..basm și  prezent, ce lume frumoasă! copii și vârstnici, localnici și turiști se bucură laolaltă, da, timpul se măsoară la fel, sensul acelor ceasornicului este același,  mersul lumii este, acum , altul, cine știe..

Zice mai departe  eroul  cărții :voiam să-ți spun doar că țin la dumneata împreună cu defectele dumitale. Eu iubesc  sau am venerație pentru puține persoane.  Pentru tot restul, mi-e rușine  de indiferența mea. Dar cei pe care-i iubesc, nimic, nici eu însumi, mai cu seamă ei înșiși nu vor face  ca vreodată eu să încetez a-i mai iubi.

 Astea sunt lucruri pentru  care am avut nevoie de timp ca să le învăț; acuma , știu..

cât iubim?
cât de indiferenți suntem?

(  pluralul- ficțiune sau realitate?)
 ce muzică s-ar potrivi?  un vals? cu parfum de brândușă!