nu doar teorii

În ultimele trei săptămâni,  am trecut prin  evenimente de tot felul. Unele le-am trăit personal, din altele în a căror rezolvare ca m-am implicat  total, pentru  că altfel nu s-a putut, am învățat  multe.

  Că asta este. toată viața înveți.

- să fii MEREU atent.

- să nu speri că o  decizie ( la orice nivel ar fi aceasta) este  bătută în cuie  și  că ar trebui ca tu să crezi în tot ce exprimă ea.

-să înveți să asculți, fără  să  spui ce simți, pentru  că prea multă lume minte.  Zău!

-să te adaptezi în orice clipă, altfel  o cam pățești.

-  cred  că doar   inima și mintea  ( mereu deschise)  îți sunt adevărații preteni!

p.s.  nu   îți spun să mă crezi;spun doar ce cred eu.

din nou, în pădure

 Sufletul este, cred, un amestec  de  lumină și de umbre,  de spaime și de optimism, un fel de fântână căreia nici chiar tu, oricât de mare săpător ai fi, nu prea poți să-i afli izvoarele.

  După  niște zile  grele, chiar grele,  astăzi  am intrat  în pădure. 
 N-o mai văzusem din 11  martie.

 Doamne, cât mi-a lipsit!!!

Am inspirat  cu  toată puterea  aerul ei curat !  verde,  prea verde după ploile din ultimele zile!

 Ce medie veselă între tristețe  ( sau revoltă, sau amărăciune ) și  bucuria clipei că ea, pădurea, rămâne  cel mai fidel prietenul cel mai  fidel.

  În splendoarea ei  de   zână bună!

„Nu e destul

  să fii bun. Trebuie să fii bun de ceva.”,
Tudor Arghezi

Mi-aș permite să sper  că nu este  român care  să fi  trecut, fie chiar sporadic prin școală, și să nu-i fi auzit  numele.  Bucureștenii , sigur, asociază  ”Mărțișor”,   splendia  vilișoară aflată la   câteva sute de metri de mallul  unde se perindă zilnic  atâta   lume  cu numele poetului Tudor Arghezi.
  21 mai 1880 (  născut   Ion  Nae  Thedorescu)/   14  iulie 1967, București.

  A fost sărbătorit cu prilejul zilelor de naștere la 80 și, respectiv 85 de ani, ca „poet național”.
În 1965, a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. Nominalizarea a venit din partea filologului italian Angelo Monteverdi.
„Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare.
Şoptisei, poate, o-ntrebare,
Sau, poate, un răspuns.
Dar glasul nostru nu era ascuns?
Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată.
A fost atunci? Acum e altădată?
Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi
Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi.
Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise,
în jocul de-a sfiala, amuţise.
Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine.
Tu mă numiseşi "Ţie", eu te numisem "Tine".
Să te cunosc? Să mă cunoşti?
Stam unul lângă altul ca plopii mari - şi proşti„//

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"

ne spunem povești

Pentru o zi luminoasă!

”Ne spunem povești,ca să putem  supraviețui„.

  Joan   Didion

Zilele  fug. Unele curg, altele  năvălesc.

  Unele  pot fi banale, altele sunt agresive. Pe toate le primești cum poți.

  Printre picături, te întorci către suflet, pentru că acolo  găsești  mereu energie.  Chiar dacă ea  vine  de undeva.

 Tot căutând soluții pentru niște probleme presante, am  descoperit câteva însemnări care vin tocmai dintr-o iarnă frumoasă a copilăriei.

  Ce bine, ce cald era acolo!
  Nu știam de  apăsări, de  incertitudini. 

Trăiam în lumea  poveștilor!

Și tot în  graba căutărilor mele  am descoperit un articol despre extraordinara  civilizație din școala Coreei de Sud!

  Am citit, mai pe iarnă,  o carte a cărei acțiune începea  în Coreea de  Nord  și se încheia într-un fel de cerc  în cealaltă Coree  luminosă, cu trecere prin China și prin Mongolia.
” Drumul  către  libertate” ( autobiografia   unei refugiate  din Coreea  de  Nord), de  Yeonmi  Park.

  Mă   gândesc în clipa asta că alta ne-ar fi  viața, dacă și  la noi  învățătura de carte ar  putea deveni o prioritate.

  Tuturor ne-ar fi  mult mai luminoase drumurile!

de ieri si dintotdeauna
Mai tii minte iernile bogate din copilarie, cand neobosit, din inalturi, cernea cu nemiluita, troienind curtile si drumul?
In  serile lungi, ne adunam in jurul sobei- soba adevarata, proaspat varuita-patru colege de scoala, cred ca eram prin clasa a II-a. Locuiam   aproape una ce alta,  totdeauna ne aducea acasa cineva din familie.
Pe scaunele mici, rotunde, cu trei picioare, citeam .
 Pe rand.
Si la  povestit ne venea randul.
 Cartea cea mai draga a acelei ierni a fost”Povesti„, de Fratii Grimm.
 Atat a fost de citita, prin atatea maini de copii a trecut, ca  a ramas fara coperte, iar paginile i se injumatatisera.
 Mi-e tare dor de foile galbui, fosnitoare, si de lacrimile   noastre de fetite , care nu prea reuseam sa mai separam  ce era adevarat de  ce crease  mintea  autorului.
 Cartea s-a pierdut.
 Viorica si Valentina sunt in  colturi diferite de tara, ne intalnim tot mai rar... Ana  a urcat într-un loc  doar  bănuit.
Undeva, sub cute  de suflet, povestile sunt treze!
O prietena de peste Ocean imi trimite, din cand in cand, niste povestioare .
Tocmai am citit acum o traducere din limba greaca.
Dupa o viata , in care nu a facut nicio fapta buna, la capatul zilelor, o batrana ajunge in Iad.
Mult s-a intristat ingerul  pazitor, dupa ce, cautand  in cartea trecutului ei, nu a gasit nimic  care sa o salveze.
A mai scormonit.
A gasit , undeva, ceva- pe cand era si ea tanara, intr-o zi, un cersetor i-a cerut ceva de mancare.
 Manioasa, femeia  a scos  o ceapa salbatica, aruncand-o in nevoiasul trecator.Ingerul a mers la Creator , i-a povestit intamplarea, iar  Dumnezeu i-a spus:
-Ia o ceapa salbatica si spune-i batranei  sa se prinda cu mainile de ea.  Daca va reusi sa iasa din Iad, o vei duce in Rai.
Mult s-a bucurat ingerul, si mai mult s-a bucurat batrana, care si-a infipt repede  mainile in ceapa salbatica.
S-a intamplat atunci ceva neasteptat:  zeci de osanditi  incercau sa se prinda de picioarele babei, vrand sa scape din Iad.
 Revoltata, ea ii imbrancea:
- Ceapa este a mea! Voi nu aveti parte.
In imbulzeala , ceapa s-a rupt, iar batrana si osanditii s-au pravalit ...
Trist, mai trist decat fusese vreodata, ingerul s-a indreptat singur catre poarta Raiului.

clipa de omenie

Viața poate fi extrem de dură.
Într-o clipă., te face praf, cum vrea ea.

Dar știi ceva?
Sunt mulți oameni buni printre noi. ❤️
În privința unora știi, instinctiv sau cunoscându-i, că pot fi buni. Alții îți vin în ajutor, pentru că simt că ai nevoie. Și că , din ce au, pot împărți cu tine, ca să ți se pară greul mai puțin greu.
După niște zeci de ani, în care nu ne-am văzut sau ne-am întâlnit , cumva, organizat, mi-a fost dat să constat că elevii cărora le-am fost profesoară și dirigintă pot să pună umărul, dacă stânca este greu de urnit.
În zilele astea, am întâlnit,chiar dacă nu față în față, medici, asistenți medicali, infirmiere sau practicanți ai altor meserii, de foarte bună calitate profesională și umană.
Cred că putem privi înainte cu încredere!
Fiecare poate face lumea mai bună!
Doar cu educație, pregătire, cunoaștere.
Școala și învățătura sunt baza!❤️ p.s. nu pot să nu spun că există, încă, neprofesionalism. Sau chiar incultură, dublată de răutate” doamnă, îi aruncăm acolo, ca pe niște saci”.(asistentă medicală, de pe Salvare)😭

cam cum este cu educația

Într-o zi, o prietenă îmi povestea cum fata ei, mamă fiind și ea de niște ani buni, întorcându-se dintr-o tabără într-o țară muntoasă, o certase rău, că a lăsat-o , de mică, să se deprindă cu urcușul pe munte, cu cățăratul pe pietre. Ce mai! a îndemnat-o să crească băiețește.
Acolo, în tabăra aceea de munte, erau multe adolescente de oraș. Se plângeau tot timpul: vai, nu pooot! vai , alunec!vai, cât este de greu!
Bine-crescuți, băieții le săreau în ajutor. Doar ea, fata de la munte, urca, tot urca, fără pic de ajutor.
Ajungea, de fiecare dată, prima în luminiș.
Prima, dar fără un băiat care să o țină de mână.

Copiii generației mele, din satele de câmpie, munceau alături de părinți, cât și cum puteau ei: băieții mânuiau, de mici, coasa și secera, duceau noaptea caii la păscut , nu prea aproape de sat, trezite în toiul nopții, fetele își însoțeau părinții la culesul tutunului și al cânepii, pentru că treburile astea se făceau doar noaptea, pe răcoare și pe rouă.
Ascultau doar susurul Argeșului și zvonul ciocârliilor.
Se făcea, fără teorie, educație: nu, copilul nu era exploatat, învăța din anii preadolescenței că nimic nu se obține fără muncă. Muncă cinstită, aspră, dar frumoasă, în felul ei.
Când mergea cu vitele la păscut, sub poale de pădure sau pe clete mereu înverzite, în singurătatea lui, copilul își încerca, poate cu teamă la început, curajul de a-și învinge spaimele, temerile pricinuite de fel și fel de gânduri.
Și, n-o să-ți vină să crezi, citea.
Îmi vine în minte titlul unei cărți, pe care am citit-o într-o vară frumoasă, ”Luntrea sublimă„.
Solitar, în mijlocul imensității vii, mai și cânta, asculta zvonul vânticelului prin lanuri și prin ierburi, simțea soarele prieten și, în desenul lor nestingherit, urmărea norii, rostogolindu-se în drumul lor fără țintă.
Învăța să trăiască armonia cosmică.

nuanțe

Se întâmplă ca vântul , gând îndelung reținut, să izbucnească în plâns,
Se întâmplă ca episodul acesta tainic, de gând și de suflet,  să devină realitate.
Se întâmplă, pur și simplu, să fim noi înșine.
Să fii ceea ce  nu vei mai fi niciodată.
Și atunci, zvâcnirea  de lumină este culoarea!.

(o altă ) filă de jurnal

Iubesc copiii!❤️
Cred că asta are legătură cu meseria mea, cu profesia căreia mi-am dedicat cea mai mare parte din viață.
O să cred totdeauna în frumusețea copilăriei, în inocență, în candoare.
Perioada asta în care trăim mi-a deschis, însă, cu durere trebuie să spun , o altă perspectivă în legătură cu felul în care cresc și ar trebui să evolueze copiii.
Aseară, la ieșirea din scară, pur și simplu, nu aveam loc de trecere .
Un grup de copii, cei mai mulți de prin alte blocuri, îmbulziți, vorbeau, unii cocoțați pe biciclete, alții pe trotinete, care cu o minge, care butonând telefonul.
M-am adresat unei fetițe , școlăriță în gimnaziu, întrebând-o dacă a înțeles cum este cu distanțarea. Pentru că s-a făcut că nu aude, au răspuns alții un ”nuuu”, maimuțărindu-se.
A fost prima mare deziluzie pe care am trăit-o în perioada pe care o traversăm- fiecare cum înțelege, cum poate.
De vorbă apoi, eu cu mine, mă întrebam cam care vor fi fost, în ultimele două luni, discuțiile despre ”persoanele vulnerabile”, prin familiile tinere, care locuiesc în blocurile ceaușiste.
Și mi-am răspuns tot eu:
- Pe unii moartea îi caută pe acasă și lor le arde de plimbări....
Profesorul universitar Mircea Lobonțiu vorbește despre agism.https://www.facebook.com/mircea.lobontiu/posts/1286109811597250
Fără să vreau, m-am gândit la Octavian Paler. Și la vorbele lui ”Lacătele de piatră
Se deschid cu râuri,

Lacătele de apă
Se deschid cu stele,
Lacătele din noi
Se deschid cu o lacrimă.”

Titanul și prințesa

„Îmi iubesc pământul natal, nu pot sta nicăieri, printre străini, mai mult de două luni, paşii mei pornesc singuri înapoi spre ţara mea de care mi-e dor, mi-e dor.„

George Enescu
19 august 1881, Comuna George Enescu/
 4 mai 1955, Paris, Franța.

 Într-o zi , în culoarea mierii arse, din toamna anului trecut,   am pășit   pragul ”Casei Memoriale George Enescu”, de , de la  Cumpătu,  Sinaia.
Se legănau  duios  brazii,  pietrișul  fremăta  sub pași.

 În pacea locurilor   adia  ceva  din  măreția sufletului marelui   muzician, mult admirat de către  Regina Elisabeta, Carmen Sylva, care i-a recunoscut  talentul, oferindu-i,pentru studiu,  an de an, un  colțișpr special  la Peleș.
La Sinaia, George Enescu  a conceput ”Rapsodiile„,  „Cvartetul  pentru  pian, vioară, violă și violoncel nr.  1 în Re major„, dar și opera ”Oedip”, dedicată  Marucăi  Tesanu-Rosetti.
.Din câștigul primului  turneu american, compozitorul și-a  construit „Vila Luminiș,„ care
păstrează, prin sobrietate și intimitate, o atmosferă   extraordinară.  Ceva monahal, parcă simți în camera maestrului .
În 1927, Yehudi  Menuhin a  luat lecții de  voiară  cu  marele compozitor la  Vila Luminiș,   moment care a însemnat  începutul unei mari prietenii și al unei colaborări  deosebite.
  Peste tot plutesc amintiri!//

Într-o seară de revelion, ascultându-l pe George Enescu, invitat la curtea lui Ferdinand și a reginei Maria, prietena ei, Maruca s-a îndrăgostit  fulgerător.
Muzicianului nu-i venea tocmai bine să fie tratat ca un lăutar de curte, așa că, deși îndrăgostit  și el, nebunește, a plecat la Paris, rămânând acolo până după război.
Această a treia dramă  a  zdruncinat  echilibrul, și așa precar al prințesei, care , deși  ținea enorm la frumusețea-i neasemuită, decide să-și arunce acid pe față.
Enescu se întoarce, cumpără o casă cu vedere spre Cișmigiu și,  în 1937 , cei doi se căsătoresc.
Martoră le-a fost Cella Delavrancea.
Un biograf al compozitorului va povesti  momentul ceremoniei, când Alice, fiica prințesei, și-a sărutat mama, ignorându-l total pe mire,  căruia nu-i ierta curajul   nedemn de a se căsători  cu o prințesă.

 Pe lumea asta sunt  și au existat prințese adevărate, născute cu sânge albastru, răsfățate de soartă, totuși femei,  cu univers lăuntric deschis uneori,  bine tăinuit  adesea,  imposibil de înțeles , mai mereu.
S-a născut să fie frumoasă, tulburătoare, orgolioasă,  deșteaptă, în stare  să rupă inimi și să se topească de iubire, să dăruiască, să fie dulce și  otrăvită,  în același timp, după cum singură mărturisea într-o carte – jurnal.
Maruca a fost una dintre cele mai  frumoase românce  aristocrate,    de la   începutul secolului trecut.
Ca domnișoară,  s-a numit Maria Rosetti-Tescani, păstra în nume atmosfera  tainică a pădurilor încâlcite, pe unde lupii și urșii se adunau la povești în vremuri netrăite.
A fost iubită de bărbați  la ale căror inimi n-au ajuns prea multe femei-Mihail Cantacuzino, Nae Ionescu, Dinu Lipatti, George Enescu.
La 18 ani,  superba înaltă adiere cu păr  negru de aramă, după ce visase cu ochii deschiși într-o căsătorie ca-n povești, a acceptat să-i fie mireasă boierului Mihail Cantacuzino.
El iubea, însă, mai mult decât orice, vinul, în care căuta tot adevărul celor lumești- a înșelat-o chiar cu sora ei..aveau , deja, doi copii, separarea  totală va fi doar   sufletească, cei doi rămânând sub același acoperiș.
Un accident de mașină  al soțului aventurier o va arunca pe  tumultuoasa văduvă în iureșul unei vieți devastatoare.
Prietena intimă a Marucăi , regina Maria , și istoricul Dan Falcan vorbesc despre întâmplările care au urmat.
Cu doisprezece  ani mai mare decât Nae Ionescu, care o iubea  pârjolitor, pentru  vitalitatea  ei imposibil de egalat, prințesa  s-a dăruit  nepământește  într-o iubire eterică,  în domeniul transcendental al spiritului, din care cei doi s-au hrănit, hăituindu-se, șapte ani.
Maruca a încercat de câteva ori să se sinucidă....
Ce parfum i s-ar potrivi acestei  domnițe medievale, cu suflet de vulcan mereu în fierbere?
Poate că în el ar trebui să se topească  toate esențele  adâncurilor, taina  pădurilor fabuloase  de la Tescani, vraja serilor pariziene,  tumultul muzicii lui Enescu, nesfârșirea visului albastru, pacea  tihnită  a cesei  de lângă Sinaia.

Ziarele vremii  povesteau că Enescu  o

diviniza pe Maruca, trecându-i cu vederea trădările.
S-au mutat la Paris, unde el, pe jumătate paralizat,  s-a stins.
Maruca i-a supraviețuit  13 ani.

Cei doi  s-au regăsit  sub lespezi, în același cimitir,  Père-Lachaise, Paris,.

„Nu devii bătrân, fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân , fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunțarea la ideal ridează sufletul.„
 George Enescu

frânturi de jurnal în vremea pandemiei

motto.„Munca este cel mai potrivit dezinfectant...” ,  

Nicolae Iorga.

Caietul  cu  margini tocite este, cel mai adesea, prietenul meu  care nu trădează niciodată.  Confesor  fără grai, dar  cu  așa o minte bună și o inimă încăpătoare  , că pot să  bat  în fereastra lui  la orice oră din zi și  din noapte.
Este o dimineață   frumoasă de mai  cu pălărie verde, plină de  flori  galbene  și albe.  Am voie să  părăsesc  apartamentul pentru câteva ore. Deși  iubesc mersul pe jos  și -mi place să trăiesc intens clipa  când pot să îmbrățișez  cu toată ființa mea curățenia naturii, ceva  mă  oprește  să  ies afară.
 Ceva  care  vine dintr-o revoltă. Revolta  că  nu mai înțeleg  lumea. Treaba asta cu împărțirea  oamenilor în” persoane  vulnerabile”  și  lumea   adevărată îmi aduce, parcă, zilnic,  un fel de tristețe, pe care  nu prea pot să  o înving de fiecare dată.
    Conștientizez  tot mai multă  orbecăială  în jur: unii se tem  de   boală  și stau în casă, sperând  că așa  vor putea trăi  mai mult, ( cu ce preț?) alții, dimpotrivă,  strivesc regulile  conviețuirii  impuse de autorități și acționează  aiurea.
  Bunăoară,   doamnele  astea cu vârste  cuprinse între  40 și  64 de ani. Categorie  invincibilă! (așa  vor fi crezând, cumva, persoanele apaținătoare)
După ce-și termină ce au ele de făcut prin casă, ies  rapid în  fața  blocului și, una  lângă alta, (  apare așa, sporadic câte o mască)  se așază  nu chiar lipite, dar  destul de  aproape,  ocupând cele două bănci situate  față în față.   Deunăzi, o  fumătoare  ședea  grecește  chiar pe   locul  intrării în scară.  Să te crucești, nu-i așa?
   Și vorbesc. Vorbesc întruna.
 Nu contează  că   la un etaj superior un student la medicină   învață  serios.  Nici  că sora lui  este  liceană  preocupată.  Nici că alte persoane cărora programul ăsta ciudat le-a dat viața peste cap  ar  vrea să doarmă atunci când pot.Nici  că  în bloc există persoane  care  muncesc de acasă, străduindu-se , din greu, să-și mențină  locul de muncă.
Un tătic  joacă fotbal cu  fiul , altul   pălăvrăgește  cu  un vecin,  copii de toate  vârstele aleargă pe trotinete.
Ai zice  că   fiecare  poate  să facă ce vrea.
 Și că doar el  contează.
 El și   nimic altceva.
Dar tu? tu,  persoana  care  a trăit toată viața  în respect pentru ordine ( fără exagerare), într-o decență  a   lucrurului  bine și la timp  făcut?
  Care este locul  tău astăzi într-o lume fără busolă?