între dojană și laudă..

În mers leneș de pisică, dimineața ultimei zile  de cuptor și-a acoperit umerii pârjoliți de soare cu un zăbranic răcoros de norișori.
Ai zice că adulmecă!

Habar nu are guguștiucul  de este cald ori de stă să plouă, își strigă  neobosit numele. Pe jumătate.

Cafeaua are gust  de gânduri răzlețe.

 Citesc din cartea mea, dacă mi-aș fi  pus mintea cu ea, aș fi dat-o gata  noaptea trecută, îmi place s-o citesc pe îndelete.. 

există ființe care justifică lumea, care te ajută să trăiești, doar prin prezența lor.. 

Închid ochii, las deoparte cartea, gândul zboară, liber și  neoprit  este ...un loc pe care l-am văzut în urmă cu vreo  zece ani- Graz, orașul  austriac, misterios  amestec de  vechi, topit în argint filigranat, și modern îndrăzneț. Am urcat  vreo două sute șaizeci de trepte, puteam lua ascensorul, am refuzat, de acolo de sus, se vede  lumea în rotirea ei neobosită, tulburătoare panoramă! era prima oară când mă întâlneam cu o civilizație pe care o știam doar din cartea de istorie, undeva  s-a deschis o fereastră, muzica a învăluit piațeta, s-a dat ora exactă, două figurine  intră și ies din timpul lor, în pași de dans..basm și  prezent, ce lume frumoasă! copii și vârstnici, localnici și turiști se bucură laolaltă, da, timpul se măsoară la fel, sensul acelor ceasornicului este același,  mersul lumii este, acum , altul, cine știe..

Zice mai departe  eroul  cărții :voiam să-ți spun doar că țin la dumneata împreună cu defectele dumitale. Eu iubesc  sau am venerație pentru puține persoane.  Pentru tot restul, mi-e rușine  de indiferența mea. Dar cei pe care-i iubesc, nimic, nici eu însumi, mai cu seamă ei înșiși nu vor face  ca vreodată eu să încetez a-i mai iubi.

 Astea sunt lucruri pentru  care am avut nevoie de timp ca să le învăț; acuma , știu..

cât iubim?
cât de indiferenți suntem?

(  pluralul- ficțiune sau realitate?)
 ce muzică s-ar potrivi?  un vals? cu parfum de brândușă!

muzicienii nu se pensionează,

se opresc din cântat atunci când muzica nu mai face parte din ei. Louis Armstrong

Dimineață, într-o sală, unde așteptarea a depășit cu mult   elasticitatea  nervilor mei,  cum nu aveam  nicio carte  în poșetă, am  răsfoit presa  locală, peste care toamna  și-a așternut săptămâna ei de întâmplări vesele și triste.

 Pe prima pagină  a celui mai citit ziar local ( așa scria acolo, nu  pot să garantez) , o poză mare. Un domn , pe a cărui mână strălucește  un ceas care a costat 128000 de euro. Cred că ar mai fi  de adăugat o sumă, n-am reținut exact, oricum  se preciza că respectivul obiect valorează cât două apartamente în  municipiul nostru sau cât un apartament din capitală. 

Nu era specificată  zona.

 Domnul, proprietarul ceasului, tocmai a împlinit 33 de ani și, pentru că este „artist„, concertase  joi seară într-unul dintre hanurile argeșene, unde lumea s-a bulucit  să-l asculte, să facă dedicații și să vadă bucuria de pe fața cântărețului, culegând bancnotele aruncate  de publicul generos, iubitor de muzică  în care  trădarea, uitarea și  iubirea aprind  fiori  pe coloana vertebrală și   întorc pe dos inimile.

Mi-am amintit că  tocmai la ora când deșteptătorul domnului răsfrângea scânteieri de diamant  sub privirile  ascultătorilor vrăjiți, în același oraș , doar la câțiva kilometri, în  sala mare a sindicatelor,  ( ni se tot promite că Filarmonica va avea  un loc doar al ei) ticsită de lume, sub bagheta  lui Alexandru Ganea,  orchestra, ai cărei   componenți  erau  îmbrăcați impecabil,  în alb și negru , ne-a răsfățat  cu un concert pentru vioară și orchestră, de A. Haciturian și  cu o suită de extraordinare Tablouri dintr-o expoziție, de M. Musorgski.

Și-a pus toată pasiunea și dăruirea,  în acorduri magice,   excepționalul violonist, domnul  Florin Croitoru.

N-am observat să fi purtat ceas.

I-am  zărit  broboanele de sudoare care îi scăldau fața. 

Și arcușul vrăjit.

Și un  anume fel de eleganță  nesofisticată.
 De  lord.

 Ce știu este că  membrii orchestrei sunt, cei mai mulți,  bucureșteni, câțiva vin de la Vâlcea. Săptămână de săptămână, fie ploaie, vânt, zăpadă.

 Să amintesc de salarii?

 Nu, mai bine nu.//
cum este lumea asta croită?

cu ce măsori,

 ți se va măsura. 
 Într-o  fereastră, un sac de plastic, spart în două locuri.
Petice verzi băltesc în prispa cojită. Peste curtea năpădită de ciulini, risipiți printre  tufe de mușețel sălbatic,  doar vântul își mai plimbă pașii răzleți. //

-Auzi, dumneata, cu vreo  zece ani în urmă , era ăl mai tare din sat, da bani cu camătă, o zi întârziată te costa, mai bine veneai tu de bunăvoie, decât să-ți bată el în ușă..//

Mirică a plecat de la ai săi. 
Nevasta , mai mai,  să se păruiască într-o sâmbătă dimineața cu a   bătrână. Adunau zarzăre, niciuna nu mai știe din ce s-au luat.

- Om cu minte multă, tata mi- a zis băiete, până aici, du-te tu la casa ta,  că așa am făcut și eu, așa au făcut toți din neamu nostru.

Și m-am dus.
Moștenisem de la sora lui mai mare o palmă de pământ și  casa,  două camere. A mers  treaba ce-a mers, dar în toamnă , când au început ploile nu mai era de trai. //

S-a dus la  dom Motroi. 
I -a  spus păsul,  el vorbea, el auzea.  Motroi  își făcea de lucru pe verandă casei lui cu geamuri înalte.
I-a dat împrumutul, cu hârtie scrisă și doi martori..

Într-un an, Mirică și nevasta  au  plătit dobânda și o  parte din împrumut. S-au strâns de la multe, dar n-a fost chiar rău.

Când s-a întors dintr-o excursie la ruși,  o cumnata  le-a adus un ceas  frumos de perete, un cuc striga ora.

Mirică  nu s-a îndurat să-l pună în perete. l-a dus lu domnu Motroi, poate mai închide un ochi până-n primăvară.

Într-o zi, când a venit cu banii într-un petic de ziar, ușa pe unde scotea cucul ciocul  nu s-a mai deschis.

- Dom Motroi, ce-are , bre, cucul din ceas, gata,  a și obosit?

- Băi Mirică, ține minte de la mine, averea se face greu, băiete..de ce să-l las să cânte ca nebunu, se strică, și așa știu cât e ora, trece autobuzu, vine poștașu, deschide la magazin. 
De ce să stric ceasu?

Mirică a pus ban pe ban, a scăpat de datorie. Și-a cumpărat și mașină, o dacie mai veche, da merge.. 
- Mă duci până la Bunești, Mirică? iau niște prune de la coana Veta, soacra lu vecinu, i-am dat niște bani acu  trei ani, când  și-a dus mama  la doctor.
-Bine , dom Motroi, da știi, mașina merge cu benzină.
-Cum Dumnezeului să nu știu, mă? Coana Veta mi-e  datoare, îți  dau banii, când ajungem. 
  Ajung la Bunești,  încarcă ei prunele în câțiva  saci,  Mirică aduce vorba de benzină. Coana Veta se face foc.
-Hodorog bătrân, după ce că-mi iei prunele din curte, mai vrei și bani de benzină? Afară din curtea mea!
-Lasă, Mirică, că plătesc eu, se tânguie dom Motroi. 
Înțelegător, Mirică tace. Nu este felul lui să bată omul la cap. Ajung acasă, răstoarnă prunele într-un lin, Mirică scoate o țigară. 
Își ține capul în mâini.
-Dom Motroi, dă-mi , domle,  o sticlă d-un kil. 
Se duce la motor, face el ce face și umple sticla cu benzină.
-Ce faci,  omule?
-Mă hoțule, vezi tu sticla asta? O răstorn cât ai zice pește peste prune, și nici una, nici două, se repede către magazie..

 Scărpinându-și chelia  roșie de mânie,  Motroi scoate  din buzunar o hârtie mototolită și  o pune în palma  bătucită a șoferului.//

Într-o dimineață, cineva i-a bătut în fereastră.

Voia un împrumut.

 Motroi n-a răspuns. N-a mai răspuns niciodată.

Nu l-a plâns nimeni, că n-avea cine.//
p.s. l-ai văzut vreodată?

pe uriașul nevăzut răboj

 Încă o săptămână se apropie de sfârșit.
Zilele fug , mereu în același ireversibil  sens, măcinând secundele. 
Noi , alergători pe orbite proprii, ne înscriem din mers, în marea cursă, evidentă și unanimă. Clipă de clipă, adunăm- în sertare invizibile-  suișuri, poticneli, ambiții, căderi, idealuri, întâmplări.  
 Din cutiuța cu amintiri, am ales  astăzi  o poveste- parfumată- între- bloggheri- cel mai drag suvenir,

Mărgele colorate//

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite. Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește.
Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă. O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota și ia i s-au luat.  Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
 Prima dintre cei șase copii , trei fete și trei băieți,  s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s- a însurat cu-o venetică. De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.
Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei. șa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate în poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug , se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.
Stabiliseră nunta. În toamnă, după cules, când termina Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari.. nuntă potrivită. O vreme, un an-doi, or sta la ai lui,  chiar de nu le-o fi ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie. Trei zile. Ce baluri!
A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mână, pachetul în cealaltă- cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi. Opt kilometri prin nămeți ... Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață. L-au atacat hoții. Câți or fi fost..Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. 
Dimineața l-au găsit niște ceferiști, cu foia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară. 
N-a plâns, n-a strigat, i s-a împietrit obrazul. 
Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume. Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă. Uitase  să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uita. 
 Cozile  din mers le împletea..
Apoi s-a măritat sorsa. Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața , până târziu, în noapte.
Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit . Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mâna ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.


Adie vântul printre sălcii. Potecuța o duce până-n ulița mare.  Merg picioarele fără ea. În fața porții lor, o căruță,  doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre. Sub prunii din curte- taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. Cu fața spre poartă, un tânăr spătos ,  obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.
Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi, rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi.
Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. 
El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urmă podul de peste Argeș.
Răsărea luna, când au intrat în curtea , unde avea să fie, peste patru ani, mireasă.
 Ani secetoși. 
La nuntă aveau un copil. O fată.
Dragostea a venit cu timpul.
O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea .//