închis pentru inventar

 În cutii legate cu sfoară, toate ornamentele. 

Cioburile nu aduc noroc.

Ramuri uscate, raze fugare, cărți cu foi îndoite, metafore șchioape. 

Zbor la întâmplare, șoapte năuce, pași rătăciți. 

 poză cu luna uitată -ntr-un nor,

voci de copii cu ochi rotunziți de mirare,

bilete de tren, facturi în dosare,

străzi fără număr, răni oblojite, muguri plăpânzi. 

Puse de-a valma. 

Câte anotimpuri are viata?

7 grade cu minus

Drumul către autobuz/supermaket/piață trece, obligatoriu, pe lângă container.
O asistentă și două scormonitoare.
Prima, grasă, neagră, înfofolită, caută materiale feroase.
Într-o căruță , doi pași mai încolo, o așteaptă un copil. Nu are mai mult de zece ani. Negru și el.
Tremură și ține strâns hățurile.
A doua scormonitoare- blugi lipiți , cizme înalte, toc cui, geacă roșie scurtă, machiaj strident.
Scormonesc și se privesc chiorâș.
Fată, dacă nu-l găsesc, mor!
Îl găsești, dragă, calmează-te!
Încetinesc pasul.
L-a găsit..în punga aruncată , probabil, de cu seară..printre câteva cutii de bere, resturi de țigări,  hârtii.
Sar amândouă, scormonitoarea tânără și asistenta ei, se pupă, citesc biletul, de dragoste, îmi zic în gând..

Pe fereastra coaforului, un afiș, coală A4-E ceva bun în orice rău!
Refuz să mai intru,  înțeleg avertismentul..
Lângă ușa supermaketului o țigăncușă, de ce or fi zicând oamenii ăștia că trebuie să li se spună romi?
douăzeci și doi de ani, n-a întrebat-o nimeni, așa vorbește , legănându-și pruncul, înfășurat în niște bucăți de pătură.
O cert, o mai ceartă cineva.
Tace. Înhață banii, recunosc,nu pot să trec nepăsătoare, cum să mergi mai departe, când vezi un copil de nici un an, folosit , pe frigul ăsta, ca momeală?

La intrarea în farmacie, altă cerșetoare.
Ce se întâmplă cu lumea asta?

Vreau o țară ca afară!
Cer prea mult, asta e sigur.
Vreau doar, ca atunci când trec dincolo de pragul casei, să văd o lume normală.
Ce înseamnă , de fapt, normal?

o lume într-un poem

 Undeva, la celălalt capăt al lumii, în Canada,  iarna este mult mai aspră decât pe la noi. 

O știu de la Irina.

O vizitez des, chiar de mai multe ori pe zi.

  O însoțesc prin expoziții, mă plimb printre tablouri și sculpturi, merg la concerte, citesc poezii. În traduceri atât de firești, că simt atingerea fiecărei metafore!

Ieri, Irina a tradus din proza lui Baudelaire.

Proză?

Baudelaire nu putea scrie proză..

IRINA nu poate  lăsa vorbele să se adune doar în enunțuri.

Poeme  !

În mers rotund de gânduri!    Nevoia de a mărșălui!

Am văzut cu ochii minții lumea, lumea mea, a ta, lumea noastră mărșăluind..către ce?   Citește și vei afla!

 Cheia este la IRINA! 

http://frunzedeartar.blogspot.com/2011/02/nevoia-de-marsalui.html

 La ora asta, Canada doarme sub șuierul zăpezii. Lumea , cu ale ei..//

 Nevoia de a mărșălui  

Ne pregătim pentru furtuna de zăpadă care se anunță pe toate posturile de TV și radio- așteptăm o cădere de zăpadă de 20-30 de cm peste noapte. Nu știu de ce zăpada mă îmbie mai mult la proză decât la poezie, și ca urmare, ca să nu trec cu arme și bagaje în tabăra ficțiunii, m-am gândit să rămân undeva, într-o zona 'gri': poeme în proză.Traduc mai jos  poemul in proză "Fiecăruia himera lui" de Charles Baudelaire - special pentru Gina.
Iata aici un link spre -->cuprinsul unde pot fi găsite poemele în proză ale  lui Baudelaire. Si, să nu uit, o întrebare: ce poeme in proză sau texte/proză care după părerea dumneavoastră sunt poeme in proză de facto  vă plac? Fiecăruia himera lui,  de Charles Baudelaire  

Sub un cer imens și gri, pe o mare câmpie prăfuită, fără drum, fără iarbă, fără mărăcini, fără nici măcar o urzică, m-am întâlnit cu mai mulți care mergeau aduși de spate. Fiecare din ei purta în spate o imensă Himeră, tot atât de grea ca un sac de făină sau cărbune, sau ca echipamentul unui soldat roman.   Dar fiara monstruoasă nu era o greutate inertă; dimpotrivă, se încolăcea și își apăsa omul cu mușchi elastici și puternici; se agăța cu cele două gheare enorme de pieptul celui ce o purta; capul ei fabulos se înălța deasupra frunții insului respectiv ca o cască oribilă de luptător, menită să stârnească spaima în inamici. L-am întrebat pe unul din acești oameni unde mergea în felul ăsta. Mi-a răspuns că nu știe, nici el, nici ceilalți; dar că evident mergeau undeva, pentru că erau împinși de o nevoie nebună de a mărșălui.
Am observat un lucru ciudat : niciunul dintre acești călători nu părea enervat de bestia feroce supendată de gâtul sau și lipita de spatele-i; as fi zis ca ei o considerau ca făcând parte din ei înșiși. Fetele obosite și serioase nu dădeau semn de nici deznădejde; sub cupola melancolica a cerului, picioarele lor adâncite într-un sol la fel de dezolant ca și cerul, urmau cărarea; fizionomia lor era cea a unor oameni resemnați să spere mereu.
Și cortegiul trecu pe lângă mine și se scufundă în atmosfera orizontului, în locul în care suprafața rotunjită a planetei se furișează dincolo de curiozitatea privirii noastre.
Pentru câteva secunde mă încăpățânasem să vreau să înțeleg această șaradă; dar curând irezistibila Indiferență se abătu asupra mea și m-am trezit de îndată mai împovărat decât cei care își cărau în cârcă nimicitoarele lor Himere. 

un albastru (in)finit?

Alegem traiectorii diferite.

Știe cineva care este calea dreaptă?

Citeam undeva că și oamenii de știință , care studiază schimbarea globală, se contrazic.

(Cabo da Roca, pământul se îmbrățișează tandru cu nemărginirea)

 Unii, de pildă, cred că partea care ne-a rămas este cea mai cruntă, îngrijorător fiind faptul ca gheața topită, atunci când avea culoarea albă, adică era gheața- gheață, reflecta cam 90 la sută din căldura venită de la soare. O trimitea spre spațiul cosmic.
Acum oceanul , prin culoarea lui albastră, se comportă exact invers, absorbind cam 80 la sută din radiațiile solare. parca știam  ceva, cândva, de la fizică despre cantitatea de heliu. 

Oricum , din ce am înțeles este că ni se atrage atenția să renunțăm la a mai arde combustibili fosili, pentru că metanul eliberat are un efect de seră, mult mai puternic decât CO2.

http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/09/cabo-da-roca.html

http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/09/de-ce-portugalia.html

( un prilej de a vă arăta niște  locuri minunate)

p.s.să aibă , oare, toate pe lumea asta un capăt , dar și un sfârșit?

schimbați școala,

 veți schimba sufletele- Nicolae Iorga.

Deunăzi vorbeam despre Săndel, cel care voia să i se revizuiască  un extemporal,  fără să se schimbe ceva; poate că omul avea nevoie de vreo hârtie, la promovare, mai știi?

În  țara  asta, or fi mulți ca el, sigur că sunt, îi vezi, îi auzi, dai peste ei unde nu te aștepți.

Pentru mulți, însă, școala rămâne școală.

Și mai mult.

Povesteam despre micuța mea prietenă, ochelari în ramă roz, teme cu duiumul, caiete, manuale, proiecte, da, nu te minuna, toate pe umerii unei ființe  de opt ani și   nici jumătate, clasa a doua.

Este în vacanță.

O săptămână.//

Știți povestioara lui Lev Tolstoi Elefantul?

Nu vă sfiiți să recunoașteți, nici eu nu cred că o citisem până ieri..sau poate că uitasem.

„Un indian  avea un elefant. Stăpânul îl hrănea prost și-l punea la munci grele.

Într-o zi, elefantul  s-a înfuriat și și-a călcat în picioare stăpânul, care a murit.

Atunci soția indianului  și-a adunat toți copilașii și i-a împins în picioarele elefantului, zicând:

-L-ai ucis pe tatăl lor, ucide-i și pe ei!

Elefantul s-a uitat la copii, l-a luat ușurel  cu trompa  pe cel mai răsărit dintre ei și l-a așezat pe grumaz.

Din ziua aceea, elefantul l-a recunoscut pe băiatul ales de el și a ascultat de porunca lui”.

                                                               Lev Tolstoi, Elefantul//

Întrebare - din caietul pentru clasa a doua, lecturi suplimentare, dar!!- obligatoriu, câte una pe zi, pentru școlărița despre care am vorbit mai sus:

Reamintiți-vă lectura”Elefantul” și exprimați-vă  în 4(PATRU) rânduri, părerea cu privire la decizia soției de a-și expune copiii unui real pericol și justificați gestul acesteia.

p.s.

putem discuta orice subiect legat  de cele de mai sus.