Doi compozitori ruși

Mi-ar plăcea să am talentul  de a prinde în cuvinte splendoarea muzicii acestei seri, muzică scrisă  cu majuscule, fără să am senzația  că aș risipi epitete. O seară cu orchestra Filarmonicii piteștene, sub bagheta maestrului Cristian Lupeș,personalitate  al cărei nume  figurează pe afișele  unor renumite  săli de concerte  din țară.
Vibrație în mișcări ample, deschise ca un zbor. Tumult, distincție, talent!
În program:Dmitri Șostakovici, Concertul nr.2 pentru pian în Fa major, op.102.
Cadoul tatălui pentru  ziua de naștere a fiului său, Maxim.

Pianista cu nume de înger!
Angelica Postu.
Grație naturală de lebădă neagră, mângâind clapele  în rostogoliri vrăjite!
 Când copilăroasă, când sobră, transmite către ascultători  un  viu flux  energetic. Eleganță, pasiune, rafinament, bucurie și uimire, profesionalism, dăruire, blândețé, optimism!
Pune pe clape exuberanța copilului, dar și emoția  tumultuoasă a adolescentului, transpunându-se emoțional, cu fiecare moment al evoluției ”personajului ” pe care îl interpretează. Chipul ei trăiește ceea ce spun notele: claritate, limpezime, tumult, pasiune, dragoste de viață. 
Angelica este, de altfel,  nu doar absolventa Universității de Muzică București, secția Interpretare muzicală, continuată cu succes la Universitatea  de Arte din Berlin și la Royal Conservatory of Music Bruxelles, ci și a Facultății de de Psihologie, de la Universitatea„Titu Maiorescu”, București.
 Ceva din atitudinea artistei  vine din  zestrea transmisă de mama ei, poeta Maria Postu, ea însăși  absolventă a Liceului de Muzică din Craiova.
  Deținătoare a  unor recunoscute premii internaționale,  primite între anii 2003 și 2007, frumoasa și talentata  pianistă,  care și-a serbat  în această săptămână ziua de naștere, a cucerit total  publicul argeșean,acesta  răsplătindu-i  talentul și dăruirea   prin  sincere, neobosite  ropote de aplauze.

Partea a doua a Concertului  a fost dedicată altui mare compozitor, controversat, la început , în propria-i  țară, devenit , mai apoi,  unul dintre marii clasici ruși.
Serghei Prokofiev.
 Din opera avangardistului compozitor/pianist, fost student la doar 13 ani, gratulat de către profesorii săi cu epitetul ”copilul teribil” , orchestra  Filarmonicii noastre a prezentat selecțiuni din Suitele  ”Romeo și Julieta”, în trei părți, una dintre cele mai cunoscute lucrări ale compozitorului, care a stârnit, la vremea potrivită, multe discuții, finalul  ei fericit, contrastând cu  sfârșitul  tragic al   piesei lui W. Shakespeare..
O seară specială, niște artiști extraordinari, profesioniști sensibili , implicați, serioși, dedicați unei profesii  frumoase și nobile. 
O seară  fascinantă prin forța muzicii, prin complexitatea mesajului, topit în sonorități vrăjite.
Cât  de mult muncesc acești oameni, săptămână de săptămână!
Alte piese muzicale, alt stil, alt dirijor.
 Să spunem cum îi recompensează  societatea?

vorbe

 Din toate părțile.
Dezbaterea dezbaterii,discuții, presupuneri, orgolii, injurii, scuze, lege, pensii, afișe, tăieri, poșta, emoții,lucruri, președinte, confruntări, simulare(?) soarta țării,arenă, găini, ( vii sau cu panglicuțe) hârtii, dezbatere sau ambiție, staff, informare, meserie, teme, critică, meci, ring, box,poante, jurnalism/profesionalism, vot, soacră, venituri, copii, diaspora, surpriză, culise, șmecherii, întreruperi,premier, organizare, pâinea și cuțitul, întrebări,slugi(??) ton apăsat/revoltat/înăbușit,bec, notițe,detalii, teren neutru, ceas,mit, calitate românească, moll, răspunsuri ,corupție,ștampilă, pixuri, care pe care, cine a câștigat, dificultate, ” cu subiect și predicat”..( ce expresie este asta, domle?) câte și mai câte, educație...
Tot aici ajungem.
Și puțin mai departe:
ȘCOALA.
”Asemenea lumânării, un bun profesor se mistuie pe sine, pentru a lumina cărările altora.”
Nu știu cine a spus asta, nici nu sunt sigură că așa a spus, este gândul meu de astăzi.
Prima care a aflat vestea a fost Rodica Goglează, în trecere cu nu știu ce treburi pe la secretariatul facultății- nu-mi amintesc numele ei după măritișul cu grecul Takis, ce știu este că se băteau și se iubeau ca doi nebuni.
Rodica a intrat în Sala 1, plină ochi ”băi, gata, s-a terminat cu distracția, a venit unu de latină, o să ne mănânce de vii”.
Zgribulite și cumva, mai fragile, următoarele pe lista speriatelor au fost „franțuzitele„.
Seminarul, ca de obicei, în Sala 4.
Părea că nu se mai termină, când a deschis ușa.
De sub sprâncenele cât o pădure încâlcită, de un albastru rotund, ochii lui ne-au cuprins pe toți.Vreo treizeci și șase.
N-a spus o vorbă, și-a pus pe catedră servieta uriașă, ca și el, a umplut tabla cu toate declinările, pixurile alergau zăpăcite pe caietele scoase în grabă, altă tablă, conjugările, a urmat tabelul cu pronumele.
Fără o vorbă.
Nu se auzea nici musca, prin ferestrele mari, toamna își limpezea cerul, noi  abia pridideam să scriem.
La următorul seminar- ne anunțase din timp printr-o notiță la avizierul facultății- lucrăm de pe cursurile bibliotecii- niște registre grele, ticsite cu fragmente din Iliada, Odiseea, Metamorfozele, Fastele..,caietul dumnealui s-a umplut repede cu multe șiruri de 2, pe ici, pe colo, câte un amărât de 3.//
Fiecare student- mulțíme de fete și câțiva băieți, vreo nouă- a ajuns sub aripa câte unui profesor.
Așa m-am nimerit eu în preajma domnului de latină.
Nimeni nu-i spunea domnul profesor Dogaru.
Ca o paranteză, nu știu de ce, ba poate că știu- când începea să recite din Eminescu, nu se mai oprea, avea o voce puternică, plină, frumoasă, când vijelioasă, când lină ca un susur, pe Caragiale îl știa din scoarță în scoarță, ziceam că știu de ce cred eu că era tatăl unei cunoscute actrițe.
N-am îndrăznit să-l întreb niciodată, deși, în afara orelor, era de nerecunoscut- într-o seară ne-a scos la restaurant pe toți din grupă, vreo zece, nu ne venea să credem, am gustat așa, două/trei guri de vin roșu, cânta Ciontică, a dansat cu fiecare fată...//
La examen picau pe capete.

Câteva note  de 6.
Eram a douăsprezecea din grupă, când mi-a venit rândul, întâi am înghețat, am pus mâna pe clanță, am intrat- în plină vară mi se inflamaseră amigdalele- am tras biletul , ~~Laudă primăverii~~..,
Nota 9.
Primul 9 din grupă.//
Au trecut anii....//
Pentru ce sau pentru cine se(mai) face școală?

zvonuri .....

ți se lungește brațul pân la stele..

Mi s-a făcut un dor nebun de verile mele înghesuite între emoții și griji.Mă trăgeau de fustă o mie de probleme- copiii erau mici, eu aveam mereu examene- grade, concurs de intrare în oraș, diferențe, spaima că vine 1 septembrie și rămân tot navetistă.
 Camera treia( fără articol posesiv)-de mult și-a pierdut numele- era plină. Cărți, tabele, creioane, fructe, rujuri, programe, oglindă, fișe, notițe. Pe jos. Fără masă.
Eram unica stăpână a harababurii, căreia îi știam toate colțișoarele. Ațipeam 10 minute, o juma’ de oră. Cu capul pe vreo carte. Cu un măr alături. 
 Marea mea bucurie! Să mai răsuflu...
O luam de la capăt. Zilnic. Toată vara. 
Atunci l-am descoperit.Mi-a purtat noroc! Cu” Întâmplarea în deșert”. 
Am căutat-o deunăzi. N-am dat de ea. Am găsit altceva-
Din Monolog în Babilon, Căutătorul
Alexandru Philippide
Ai socotit că soarele mai arde/
Abia vreo cincisprezece miliarde/
De ani… Numai atât? 
De azi pe mâne?/
Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne?/
Nu asta te opreşte să cugeţi mai departe!
/Doar știi că timpul n-are moarte./
Un calcul scurt, de două sau trei linii/
Şi-ai întrecut viteza banală a luminii./
Ca-n mii și mii de repezi răsfrângeri de oglinzi/
Ţi-e mintea străbătută de căutări rebele./
Ai spune că și mâna în sus când o întinzi/
Ţi se lungeşte braţul pân-la stele./
Ai dat cu tifla ticăloasei sorţi,/
De-ameninţarea ei nu-ţi pasă,/
Şi-n timp ce spargi absurde porţi/
Nici o sfială nu te mai apasă./
Şi când din lungi peregrinări/
Te-ntorci pe căi de raze şi de unde/
În lumea dinăuntru, a inimii profunde,/
Tot mai găseşti acolo întrebări./

cutiuța cu întrebări

În ciorchini rătăciți printre frunze, înfloreau timizi cireșii. 
Grădina boierească îmbrăca haină  curată, pictată în alb și verde.

Pufăind  greoi din nelipsita-i țigară  gălbuie, răsucită  din  foi de tutun tocat mărunt, presărat  cu zgârcenie în  bucățica de ziar, păstrată  pe firida sobei, Moș Nicolae trecea  printre rândurile de  pomi.
Îndepărta un ram uscat, oblojea răni săpate  în trunchiurile bătrânilor  cireși, arunca bucuros în căciula,  tocită  de atâta purtat, bureții iviți după ploaie, buni de pus la fiert pe plita lor mereu  încinsă.

De ce  locul cel mai frumos  de pe  ulița noastră se numea  Grădina boierească aveam să aflu mult mai târziu, la școală. Domnul Tică Dumitrescu  ne-a spus  așa, mai pe ferite,că la noi  în sat  locuise, vreme de   mulți ani,  o familie frumoasă și bogată,  ridicată într-o noapte târzie și dusă tocmai în Bărăgan.

În zvon de frunze și  flori, cireșii tăinuiau povestea boierească...

Cum m-am trezit eu în preajma lui Moș Nicolae și a babei lui, tușa Dumitra, nu știu.

Ce-mi amintesc cu mare drag este că în odaia lor bună, cu miros dulceag de pere dolofane, înșirate frumos, una lângă alta, pe o masă lungă maronie, pe ramele ferestrelor și pe firida sobei, am  descoperit într-o seară  ceva  ca o minune.

Tocmai venisem de la școală.
 M-a strigat la gard tușa Dumitra. Avea ceva jucăuș în  uitătură.

În  doar câteva clipe, am trecut pragul odăii lor  mari. 
Vorbea cineva, parcă și plângea. Un copil. Altcineva povestea.

Vocile veneau dinspre peretele  cu două ferestre. Dintr-o cutie pe care moș Nicolae o fixase  pe un răftuleț.

Un aparat de radio. O minune!

Din cutia maronie curgea o poveste..
Peer Gynt!
Cât să fi stat eu acolo, nu mai știu.
Ce știu bine de tot este că , în fiecare seară de miercuri, până când tata a pus și el în perete un  radiou micuț, căruia nu-i mai știu marca, de cum mă întorceam acasă de la școală, aruncam ghiozdanul și fuga! la  cei mai buni dintre vecinii pe care i-am avut vreodată.
Ascultam teatru radiofonic.
Acolo sufletul meu de copil a învățat să se întrebe.

 Astăzi- o fi întâmplare sau nu- este Ziua celor duși. ..m-am gândit la cei doi bătrânei, la  minunea  cu glas de copil, la serile noastre cu aromă de pere zemoase.

De la prietenă, tocmai am aflat că  în prima zi de noiembrie  se sărbătorește Ziua Radioului.

Dincolo de fereastra mea,  un nor roșcat, cu margini  rozalii împrăștie aer tomnatic.
Atâta calm.
Atâta pace!