Mi-ar plăcea să am
talentul de a prinde în cuvinte splendoarea muzicii acestei seri, muzică
scrisă cu majuscule, fără să am senzația că aș risipi epitete. O seară cu orchestra
Filarmonicii piteștene, sub bagheta maestrului Cristian
Lupeș,personalitate al cărei nume figurează pe afișele unor
renumite săli de concerte din țară.
Vibrație în mișcări ample, deschise ca un zbor.
Tumult, distincție, talent!
În program:Dmitri Șostakovici, Concertul nr.2 pentru pian în Fa major,
op.102.
Cadoul tatălui pentru ziua de naștere a fiului său, Maxim.
Pianista cu nume de
înger!
Angelica Postu.

Grație naturală de lebădă neagră, mângâind
clapele în rostogoliri vrăjite!
Când copilăroasă, când sobră, transmite către ascultători un
viu flux energetic. Eleganță, pasiune, rafinament, bucurie și uimire, profesionalism,
dăruire, blândețé, optimism!
Pune pe clape exuberanța copilului, dar și emoția tumultuoasă a adolescentului, transpunându-se emoțional, cu fiecare moment al evoluției ”personajului ” pe care îl interpretează. Chipul ei trăiește ceea ce spun notele: claritate, limpezime, tumult, pasiune, dragoste de viață.
Angelica este, de altfel, nu doar absolventa Universității de Muzică București, secția Interpretare muzicală, continuată cu succes la Universitatea de Arte din Berlin și la Royal Conservatory of Music Bruxelles, ci și a Facultății de de Psihologie, de la Universitatea„Titu Maiorescu”, București.
Ceva din atitudinea artistei vine din zestrea transmisă de mama ei, poeta Maria Postu, ea însăși absolventă a Liceului de Muzică din Craiova.
Deținătoare a unor recunoscute premii internaționale, primite între anii 2003 și 2007, frumoasa și talentata pianistă, care și-a serbat în această săptămână ziua de naștere, a cucerit total publicul argeșean,acesta răsplătindu-i
talentul și dăruirea prin sincere, neobosite ropote de aplauze.
Partea a doua a Concertului a fost dedicată altui
mare compozitor, controversat, la început , în propria-i țară, devenit ,
mai apoi, unul dintre marii clasici ruși.
Serghei Prokofiev.
Din opera avangardistului compozitor/pianist, fost student la doar 13
ani, gratulat de către profesorii săi cu epitetul ”copilul teribil” ,
orchestra Filarmonicii noastre a prezentat selecțiuni din Suitele ”Romeo și
Julieta”, în trei părți, una dintre cele mai cunoscute lucrări ale compozitorului,
care a stârnit, la vremea potrivită, multe discuții, finalul ei fericit, contrastând
cu sfârșitul tragic al piesei lui W. Shakespeare..
O seară specială, niște artiști extraordinari,
profesioniști sensibili , implicați, serioși, dedicați unei profesii
frumoase și nobile.
O seară
fascinantă prin forța muzicii, prin complexitatea mesajului, topit în
sonorități vrăjite.
Cât de mult muncesc acești oameni, săptămână
de săptămână!
Alte piese muzicale, alt stil, alt dirijor.
Să spunem cum îi recompensează
societatea?
Din toate părțile.
Dezbaterea dezbaterii,discuții, presupuneri, orgolii, injurii, scuze,
lege, pensii, afișe, tăieri, poșta, emoții,lucruri, președinte,
confruntări, simulare(?) soarta țării,arenă, găini, ( vii sau cu
panglicuțe) hârtii, dezbatere sau ambiție, staff, informare, meserie,
teme, critică, meci, ring, box,poante, jurnalism/profesionalism, vot, soacră, venituri, copii, diaspora, surpriză, culise, șmecherii,
întreruperi,premier, organizare, pâinea și cuțitul, întrebări,slugi(??)
ton apăsat/revoltat/înăbușit,bec, notițe,detalii, teren neutru,
ceas,mit, calitate românească, moll, răspunsuri ,corupție,ștampilă,
pixuri, care pe care, cine a câștigat, dificultate, ” cu subiect și
predicat”..( ce expresie este asta, domle?) câte și mai câte,
educație...
Tot aici ajungem.
Și puțin mai departe:
ȘCOALA.
”Asemenea lumânării, un bun profesor se mistuie pe sine, pentru a lumina cărările altora.”
Nu știu cine a spus asta, nici nu sunt sigură că așa a spus, este gândul meu de astăzi.
Prima care a aflat vestea a fost Rodica Goglează, în trecere cu nu știu ce
treburi pe la secretariatul facultății- nu-mi amintesc numele ei după
măritișul cu grecul Takis, ce știu este că se băteau și se iubeau ca
doi nebuni.
Rodica a intrat în Sala 1, plină ochi ”băi, gata, s-a terminat cu distracția, a venit unu de latină, o să ne mănânce de vii”.
Zgribulite și cumva, mai fragile, următoarele pe lista speriatelor au fost „franțuzitele„.
Seminarul, ca de obicei, în Sala 4.
Părea că nu se mai termină, când a deschis ușa.
De sub sprâncenele cât o pădure încâlcită, de un albastru rotund, ochii lui ne-au cuprins pe toți.Vreo treizeci și șase.
N-a spus o vorbă, și-a pus pe catedră servieta uriașă, ca și el, a
umplut tabla cu toate declinările, pixurile alergau zăpăcite pe
caietele scoase în grabă, altă tablă, conjugările, a urmat tabelul cu
pronumele.
Fără o vorbă.
Nu se auzea nici musca, prin ferestrele mari, toamna își limpezea cerul, noi abia pridideam să scriem.
La următorul seminar- ne anunțase din timp printr-o notiță la
avizierul facultății- lucrăm de pe cursurile bibliotecii- niște
registre grele, ticsite cu fragmente din Iliada, Odiseea,
Metamorfozele, Fastele..,caietul dumnealui s-a umplut repede cu multe
șiruri de 2, pe ici, pe colo, câte un amărât de 3.//
Fiecare
student- mulțíme de fete și câțiva băieți, vreo nouă- a ajuns sub aripa câte unui
profesor.
Așa m-am nimerit eu în preajma domnului de latină.
Nimeni nu-i spunea domnul profesor Dogaru.
Ca o paranteză, nu știu de ce, ba poate că știu- când începea să
recite din Eminescu, nu se mai oprea, avea o voce puternică, plină,
frumoasă, când vijelioasă, când lină ca un susur, pe Caragiale îl știa
din scoarță în scoarță, ziceam că știu de ce cred eu că era tatăl
unei cunoscute actrițe.
N-am îndrăznit să-l întreb niciodată, deși, în
afara orelor, era de nerecunoscut- într-o seară ne-a scos la restaurant
pe toți din grupă, vreo zece, nu ne venea să credem, am gustat așa,
două/trei guri de vin roșu, cânta Ciontică, a dansat cu fiecare
fată...//
La examen picau pe capete.

Câteva note de 6.
Eram a
douăsprezecea din grupă, când mi-a venit rândul, întâi am înghețat, am
pus mâna pe clanță, am intrat- în plină vară mi se inflamaseră
amigdalele- am tras biletul , ~~Laudă primăverii~~..,
Nota 9.
Primul 9 din grupă.//
Au trecut anii....//
Pentru ce sau pentru cine se(mai) face școală?
Mi s-a făcut un dor nebun de verile mele înghesuite între emoții și
griji.Mă trăgeau de fustă o mie de probleme- copiii erau mici, eu aveam
mereu examene- grade, concurs de intrare în oraș, diferențe, spaima că
vine 1 septembrie și rămân tot navetistă.
Camera treia( fără articol
posesiv)-de mult și-a pierdut numele- era plină. Cărți, tabele, creioane,
fructe, rujuri, programe, oglindă, fișe, notițe. Pe jos. Fără masă.
Eram
unica stăpână a harababurii, căreia îi știam toate colțișoarele. Ațipeam
10 minute, o juma’ de oră. Cu capul pe vreo carte. Cu un măr alături.
Marea mea bucurie! Să mai răsuflu...
O luam de la capăt. Zilnic. Toată
vara.
Atunci l-am descoperit.Mi-a purtat noroc! Cu” Întâmplarea în
deșert”.
Am căutat-o deunăzi. N-am dat de ea. Am găsit
altceva-
Din Monolog în Babilon, Căutătorul
Alexandru Philippide
Ai
socotit că soarele mai arde/
Abia vreo cincisprezece miliarde/
De ani…
Numai atât?
De azi pe mâne?/
Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne?/
Nu
asta te opreşte să cugeţi mai departe!
/Doar știi că timpul n-are
moarte./
Un calcul scurt, de două sau trei linii/
Şi-ai întrecut viteza
banală a luminii./
Ca-n mii și mii de repezi răsfrângeri de oglinzi/
Ţi-e
mintea străbătută de căutări rebele./
Ai spune că și mâna în sus când o
întinzi/
Ţi se lungeşte braţul pân-la stele./
Ai dat cu tifla
ticăloasei sorţi,/
De-ameninţarea ei nu-ţi pasă,/
Şi-n timp ce spargi
absurde porţi/
Nici o sfială nu te mai apasă./
Şi când din lungi
peregrinări/
Te-ntorci pe căi de raze şi de unde/
În lumea dinăuntru, a
inimii profunde,/
Tot mai găseşti acolo întrebări./
În ciorchini rătăciți printre frunze, înfloreau timizi cireșii.
Grădina
boierească îmbrăca haină curată, pictată în alb și verde.
Pufăind
greoi din nelipsita-i țigară gălbuie, răsucită din foi de tutun
tocat mărunt, presărat cu zgârcenie în bucățica de ziar, păstrată pe
firida sobei, Moș Nicolae trecea printre rândurile de pomi.
Îndepărta
un ram uscat, oblojea răni săpate în trunchiurile bătrânilor cireși,
arunca bucuros în căciula, tocită de atâta purtat, bureții iviți după
ploaie, buni de pus la fiert pe plita lor mereu încinsă.
De
ce locul cel mai frumos de pe ulița noastră se numea Grădina
boierească aveam să aflu mult mai târziu, la școală. Domnul Tică
Dumitrescu ne-a spus așa, mai pe ferite,că la noi în sat locuise, vreme de
mulți ani, o familie frumoasă și bogată, ridicată într-o noapte târzie
și dusă tocmai în Bărăgan.
În zvon de frunze și flori, cireșii tăinuiau povestea boierească...
Cum m-am trezit eu în preajma lui Moș Nicolae și a babei lui, tușa Dumitra, nu știu.
Ce-mi
amintesc cu mare drag este că în odaia lor bună, cu miros dulceag de pere dolofane,
înșirate frumos, una lângă alta, pe o masă lungă maronie, pe ramele
ferestrelor și pe firida sobei, am descoperit într-o seară ceva ca o
minune.
Tocmai venisem de la școală.
M-a strigat la gard tușa Dumitra. Avea ceva jucăuș în uitătură.
În doar câteva clipe, am trecut pragul odăii lor mari.
Vorbea cineva, parcă și plângea. Un copil. Altcineva povestea.
Vocile veneau dinspre peretele cu două ferestre. Dintr-o cutie pe care moș Nicolae o fixase pe un răftuleț.
Un aparat de radio. O minune!
Din cutia maronie curgea o poveste..
Peer Gynt!
Cât să fi stat eu acolo, nu mai știu.
Ce
știu bine de tot este că , în fiecare seară de miercuri, până când tata a pus și el în perete un radiou micuț, căruia nu-i mai știu marca, de cum mă
întorceam acasă de la școală, aruncam ghiozdanul și fuga! la cei mai
buni dintre vecinii pe care i-am avut vreodată.
Ascultam teatru radiofonic.
Acolo sufletul meu de copil a învățat să se întrebe.
Astăzi-
o fi întâmplare sau nu- este Ziua celor duși. ..m-am gândit la cei doi
bătrânei, la minunea cu glas de copil, la serile noastre cu aromă de
pere zemoase.
De la prietenă, tocmai am aflat că în prima zi de noiembrie se sărbătorește Ziua Radioului.
Dincolo de fereastra mea, un nor roșcat, cu margini rozalii împrăștie aer tomnatic.
Atâta calm.
Atâta pace!