luni, 30 iunie 2025

toate se întrepătrund

Din culisele transparente ale vieții mele de profesoară

(povești adevărate pentru prieteni)💖


Într-o nu prea îndepărtată vreme, Dascălul se sărbătorea în ultima zi de iunie, adică astăzi.
Și chiar era sărbătoarea lui!
Din  ce am citit, aflu că 30 iunie este data la care ia naștere Asociația Generală a învățătorilor din România;  în 1927, la 30 iunie, Tribunalul Ilfov „a autentificat statutul acestei asociații prin care se oficializa şi finaliza atunci manifestarea solidarității între cadrele didactice la nivelul României
Mari”,conform”ziarulunirea.ro”,


Ne adunam în Sala mare a Casei Sindicatelor, vorbeam despre meseria noastră, despre copii, despre manuale, ascundeam necazurile, pentru că toate ar fi trebuit să fie strălucitoare.

Este frumos că „Ziua învățătorului„ se asociază totuși,cu venirea pe lume a marelui cărturar, Gheorghe Lazăr!

Era o vară toridă, terminasem al doilea an de meserie, prima vacanță din viață la mare.
Era mic copilul meu cel mare, eu- restanțieră cu două săptămâni de „activitate„ la școală.
De cum am coborât din autobuz, după aproape două ore de mers, plecarea era din autogară,dimineață, la 6 și un sfert, în holul mare al școlii mă aștepta directorul ,despre care prietena mea, profesoara de germană, care făcea și activități de secretariat, îmi spusese că, studiindu-i cartea de muncă, a aflat că respectivul, fie-i țărâna ușoară, ( Doamne, mulți nervi mi-a tocat), terminase o școală de silvicultură, completată naiba știe cum cu niște adeverințe.
Școală mare, frumoasă, cu etaj, satul și el bogat: Izvoru.
După salutul meu timid, omul cu ochi cenușii în fața căruia toți navetiștii, vreo zece la număr, tremuram, îmi spune că activitatea mea, pentru două săptămâni, începând cu acea zi de august, înseamnă să merg la cules de gălbenele (plante medicinale, nu-i așa?),undeva, la vreun kilometru de școală, unde instituția poseda un teren pe care îl lucraseră elevii îndrumați de colega mea, profesoara de biologie, Flori Dode.
Crezi că am îndrăznit să scot măcar o vorbă?
Am rezistat vreo două ore sub soarele care bătea tot mai tare, rochia mea albă s-a pictat în figurine portocalii, am predat femeii de serviciu recolta.
La 12 și jumătate m-am urcat în autobuz. Undeva, pe la Cornățel,pentru că mi s-a făcut rău, am coborât.
O femeie care scotea apă dintr-o fântână m-a văzut , m-a stropit, m-a dus la ea în casă .Mi-am revenit, cred că am mâncat niște prune, nu-mi puteam anunța familia, așa că am rămas acolo până la sosirea autobuzului de seară.

După vreo cinci ani, deși trecusem cu bine, nu doar eu, un concurs de ocupare a unei catedre în oraș, suplineam la școala unde aveam să mă titularizez, după o adevărată bătălie cu Ministerul Învățământului, patronat de Aneta Spornic.
Eram diriginta unei clase, în al cărei catalog figura și eleva E.B..
O fetiță tuciurie, care locuia într-un bloc, nu prea departe de școală. Avea mulți frați, însă niciunul nu voia să vină la școală.
Directorul- de jenă, nu-i spun numele- m-a trimis să o aduc la școală.
Din pământ, din iarbă verde.
Nu știu dacă mi-am propus vreo strategie, îmi amintesc doar că am bătut la ușa soioasă, fără încuietoare, a apartamentului, a deschis un tip atât de încruntat, că aproape m-am clătinat, era tatăl ei, au apărut mai multe capete de prin casă.
Am spus ce trebuia și ce voiam. Tatăl și-a luat fiica de mână și mi-a încredințat-o.
Fata era doar într-o cămașă de noapte, peste care apa și săpunul nu mai trecuseră de multă vreme.
Așa am adus-o eu în cancelarie.

Era după 89.
Sfârșitul verii, perioada corigențelor.
O elevă a intrat, pe role, în cancelarie, spre a cere informații în legătură cu ziua în care va fi ea ascultată la chimie.

Mă uit înapoi cu duioșia experiențelor de tot felul, cu o mare iubire și recunoștință pentru mulți dintre profesorii mei.
  Nu știu ce  vor fi zicând  foștii mei elevi  ( unii sunt aici, pe  fb) când  își amintesc  de  mine, profesoara... 
Viața este, cred, ceea ce facem noi din ea. Noi și cei din jurul nostru.
În țară, sunt  vibrații furtunoase, liderii sindicali, unul mai înstărit decât altul, vociferează strident 
Lumea este într-o continuă schimbare.  Și cu ea,  fiecare om , în parte.
Trăim neliniștit într-o vară fierbinte.

De ce?

 ”un târnăcop, un degetar, o ramă...„

(cumva, tot povești pentru  prieteni)



  Poemul poate fi considerat obositor, numără atâtea strofe...
  Îl știu din  gimnaziu, era în manualul nostru.   La vremea aceea,  îl știam aproape în întregime  pe de rost.
 Câtă durere...
 I-am înțeles  cu greu  mesajul,  nu știu dacă profesorul nostru,  Domnul  Gheorghe  Fulga, ne  va fi  dat  multe detalii, ce știu este că am rămas  cu  o mare admirație pentru  Eugen Jebeleanu, cu a cărui ”Elegie pentru floarea secerată”, m-am întâlnit în liceu.
S-a întâmplat ca, în  1987, să  merg într-o excursie în  Cehoslovacia, prima și ultima, de altfel, înainte de 89.
  În drumul   dintre  Praga și Karlovy Vary, am zărit, din mersul autocarului, o plăcuță: Lidice”.
  Mi-au revenit în minte  strofe din  poemul învățat în  gimnaziu.  I-am sugerat  organizatorului excursiei, era un ceh stabilit  în Pitești,  să ne oprim.
   A tăcut.  Nici la întoarcerea în Praga nu a fost mai vorbăreț.
  Au trecut anii, în biblioteca mea s-au adunat multe cărți, astăzi am căutat  volumul  lui  Eugen Jebeleanu, nu l-am găsit, o să dau într-o zi peste el.
 Noroc cu  google!
  Fă-ți un pic de timp și citește, poate  cauți și afli   explicația  ultimelor versuri.
”.Ningea mereu. Dar – ţi-aminteşti, Ioane?
Pe câmp eram nu trei, ci milioane!„

  Ce crudă ființă poate fi omul...
„ – Ce e? Am prins să-ntreb.
Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?
(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?
... Spre călăuz priveam nedumerit.
– Aicea e! răspunse. Fără rost
Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost...
...L-a ras din temelie Hitler. Satul
aici a fost de-a lungul şi de-a latul.”
 DE CE?
 Caută și citește”Lidice”,
de Eugen Jebeleanu.

joi, 26 iunie 2025

Despre neuitare într-un timp limitat




 sau  despre arta de a fura timpului o  clipă , printr-un popas în arhiva de suflet.💗
( povești adevărate pentru prieteni)
Nu știu cine a fost fotograful, ce -mi amintesc foarte  bine este că în imagine se adunaseră o parte dintre profesorii claselor terminale și absolvenții clasei a VIII-a D.
  Fusesem, în toți cei patru ani, profesoara de Limba  Română  a  celor de la  D. 
”Școala  Nr. 13„ pe atunci. 💗
 Învățau în laboratorul de geografie, înțesat cu fel și fel  de roci, hărți și materiale culese de  eminentul, da am scris corect, eminentul profesor- diriginte, Domnul Brichiuș.
 Deși școala era  și cred  că este cam cea mai mare din oraș,  pentru că erau mulți copii în cartier, se  foloseau, ca săli de clasă, și laboratoarele.
 Era o clasă formată  din copii buni, harnici, nu-i mai țin minte chiar pe toți,mi-o amintesc foarte bine pe Lori, fetița blondă și sfioasă, fiica doamnei Dobre, casieră la cinema „București”, care îmi procura ( pe sub mână, bineînțeles) bilete la filmele bune, pentru întreaga familie.
Cu premianta de atunci, fetița cu păr creț și cu niște pistrui simpatici, G. Lalu, polițist, mă  mă întâlnesc din când în când.
 Mereu este pe  fugă....
Păstrez fotografia, un pic deteriorată, aș zice că am lăsat de multe ori albumele  la îndemâna  fiului mic, jucăuș, de felul lui.
  O voiam , despre fotografie  vorbesc, așa  cum ne surprindea  ea  atunci. 
Ieri, m-am  regăsit cu o fostă colegă, profesoara de matematică a aceleiași clase,  doamna Elena  Mandu, care a  venit la întâlnire  din satul în care s-a retras.Am rugat-o  să aducă  fotografia.
(  de la dreapta, în picioare, domnul  Brichiuș, cu sacou  alb, pe scaune, colega mea, a treia, subsemnata, a cincea)
Câte  ne-am mai povestit, la o înghețată!💗
Unii dintre foștii colegi, șase,  nu mai  sunt, au rămas în urma lor amintirile...

  Domnul   Brichiuș, geograful,  a organizat într-o duminică, cu toți profesorii școlii ( vreo  cincizeci ) și cu  elevii claselor la care   preda, un experiment de  orientare turistică în  pădurea  Trivale, documentat  ca o desfășurare de forțe militare, aș putea zice.
 Nu știu cât lucrase  nu doar  să confecționeze stegulețe orientative, dar le împânzise în toată pădurea , care pare nesfârșită, crede-mă).
Fiecare echipă însemna un profesor și un elev.
Seara, obosiți, dar fericiți  că  am dus la capăt, cu bine, un  asemenea  experiment, în curtea școlii, am primit  laude și  diplome.
   Domnul Brichiuș  nu mai este  de mult.

 Trăiește prin sentimentul că a fost un profesor de excepție!

Imaginea de mai sus, pentru mine  nu este doar o bucățică de alb/ negru, este o parte din sufletul meu; ”câmpul  focalizat„ este școala, în care, mai bine de un sfert de secol, m-am străduit să creez, să modelez, poate, să ajut ca din sufletele unor copii să crească aripi.
Vor fi fost, desigur, și greșeli; ca profesor, nu ai totdeauna balanța cu tine...
Am mintea și sufletul împăcate că mereu  am fost călăuzită doar de a face bine.
Minunată este  meseria  căreia m-am dedicat!💖

marți, 24 iunie 2025

poate instinctul sacru

 



Cred că tot ce ni se întâmplă este parte din ”romanul” propriei vieți.
 Totuși, într-un fel se vede în exterior,  altfel este în esență.
Costumul popular m-a fascinat, ca să nu spun chiar că m-a vrăjit, de când aveam vreo trei/ patru ani.
 ”Măicuța”, una dintre cele două bunici dinspre tata, avea în lada ei de zestre o mulțime de
zăbranice, barișuri, tulpane- unul mai frumos decât altul. 

Se gătea duminica, în timp ce eu, cuminte, așteptam să-mi împletească în două cozi părul. 
Apoi plecam amândouă. 
De obicei la câte o rudă dintre ale ei. 


În lada de zestre a mamei, am descoperit, într-o zi, între alte lucruri personale, ilicul de catifea neagră, cusut manual, cu mărgelușe, în multe culori și fir auriu.
Mama îl îmbrăca în ocazii speciale, la nunți, mai ales, seara.

Înaintea balului meu de absolvire a liceului, m-am gândit că pe rochia albă de triple- voal- prima rochie cu adevărat elegantă- ar fi potrivit un buchețel de floricele cusute din mărgele. 
Fără să-i spun mamei, am descusut mare parte din ilicul ei... 
Cu chiu, cu vai,croitoreasa a reușit să coasă  buchețelul. 



Dar ilicul mamei?
Îl păstrez cu sfințenie!
Cu recunoștință, cu dor, cu iubire! 
 Numără  o sută de ani!
Este zestrea mea de suflet.
În catifeaua lui, aflu , când mi-e greu, o părticică  din  sufletul mamei!


joi, 19 iunie 2025

ca un suflet captiv

 De câteva ori pe an, mă opresc în fața ei.

Plouă sau clipocesc  raza  vesele, arde  soarele, ninge  cu nemiluita,  ea  nu clipește. 
 Așteaptă, rezistă, nu-i pasă?
   Casele or fi având și ele  gânduri?
 Prin fața ferestrelor lor vor mai fi alunecând amintiri?💓