miercuri, 25 mai 2011

când, obosite, pleoapele se închid,


 rănite, amintirile plâng. // 
Este miercurea tăcută. Carmen știe de ce!http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/  Putem  citi, totuși, un poem-
Octavian Goga - Casa noastră

Trei pruni frățîni, ce stau să moară,   

Își tremur' creasta lor bolnavă,  

Un vânt le-a spânzurat de vârfuri

Un pumn de fire de otavă.
Cucuta crește prin ogradă,
Și polomida-i leagă snopii...
- Ce s-a ales din casa asta,
Vecine Neculai al popii!...

De pe peretii-ngălbeniți
Se dezlipește-n pături varul,
Și pragului îmbătrânit
Începe-a-i putrezi stejarul;
Iar dacă razele de soare
Printre șindrile făcu-și cale,
Văd sporul pânzei de păianjen
Și-nfiorate mor de jale.

Cum dorm acum de mult pierdute
Sub vreascurile stinse-a vetrii
Poveștile-nșirate seara
De-atâtea cuscre și cumetri;
Cum tremurș cenusa aspră,
Ce-nfiorați îmi par cărbunii
De vraja care-o mai păstrară
Din câte povesteau străbunii...

Înfipt în mesșter-grindă, iată-l,
Răvașul turmelor de oi;
Șireagul lui de crestături
Se uit-atât de trist la noi.
Îmi duce mintea-n alte vremi
Cu slova-i binecuvântată.
În pragul zilelor de mult
Parcă te vad pe tine, tată.

Și parc-aud pocnet de bici
Și glas stăruitor de slugă
Răsare mama-n colțul șurii,
Așază-ncet merindea-n glugă...
Înduioșată, mă sărută
Pe părul meu bălan, pe gură :
„Zi Tatăl nostru seara, dragă,
Și să te porți la-nvățătură!”...

Și uite-mi trec pe dinainte
În rânduri- rânduri toate cele:
Orașul înnegrit de fumuri
Și toate plânsetele mele.
Cum m-am făcut apoi cuminte
Cu vremea ce înainta,
Și m-am trezit pe nesimțite
Că-mi zice satul „Dumneata...”

și câtor strigături la joc
Țineam cu glasul meu ison,
De câte ori am spus povestea
Lui Alexandru Machedon.
Și ca un cântec, cum s-a stins
Frumoasa mea copilărie –
Și dragostea de două veri
Cu fata popii Irimie...

Cu valul vremilor ce curg
Atâtea cântece s-au dus,
Și valul vremilor ce curg
Atâtea cântece-a răpus...
Eu va sărut, păreți străbuni,
Pe varul alb, scobit de ploaie...
................................................
De ce-ți stergi ochii cu cămașa,
Ori plângi, vecine Niculaie?..//

57 de comentarii:

  1. Impresionant si dureros... Fotografiile potrivite pentru o miercure fara cuvinte!
    Câte povesti cunosc acle garduri, câte vorbe au auzit peretii acelei case, câte destine nu au deschis acea portita...

    Happy WW! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Dacă locurile și lucrurile ar putea vorbi, măcar o zi pe an aș fi printre cei mai fericiți oameni din lume.

    RăspundețiȘtergere
  3. proprietarii s-au dus?
    asa e uitarea...timpul distruge imaginea.

    RăspundețiȘtergere
  4. ma gandeam ca intre crapaturile acelei case incap chiar si vieti, de nu destine...

    RăspundețiȘtergere
  5. Sensibilitatea şi sufletul tău stau mărturie acestor imagini, surprinse fără flash, fără fard, fără soare şi fără cer senin. Pentru că acele case care vor cădea curând, nu mai au nici natura de partea lor. Le-a rămas un ochi atent, o inimă simţitoare şi o miercure fără cuvinte...
    Răscolitor poem. Acum două săptămâni am fost la Caselul Goga,un loc frumos şi încărcat de amintiri.

    Happy ww!

    RăspundețiȘtergere
  6. Carmen,
    O știu, așa cum poți ști o casă, pe lângă care treci din când în când, de vreo zece ani...cu fiecare iarnă, mai aplecată către pământ.
    Casele au ceva din viața celor care le dau viață..
    Paradoxal, o tristețe cuminte, o frumusețe dramatică..
    Mulțumesc!

    RăspundețiȘtergere
  7. !Zodrac,
    Cred că, de multe ori, locurile, casele dăruiesc mult mai mult decât o pot face oamenii..

    RăspundețiȘtergere
  8. @Cleo,
    Cred că da, nu i-am cunoscut, am văzut mereu, doar curtea, cu fiecare an, mai sălbatică..

    RăspundețiȘtergere
  9. @Teonegură,
    Da, este o casă, ar putea primi alte vieți.
    Ea, de bună seamă, a ținut laolaltă multe destine!

    RăspundețiȘtergere
  10. Mirela,
    Poate că aș este firesc.Sau poate nu.
    Casele trăiesc cât pentru câteva generații. Apoi, când brusc, firul vieților se rupe, ele își pierd frumusețea, voia bună..rămân niște bătrâne urme..

    Mulțumesc!

    RăspundețiȘtergere
  11. Pandhora,
    Poate că și tristețea este un fel de a fi..
    O altă față a realității..

    RăspundețiȘtergere
  12. Triste imagini, trist poem. Însă realitatea nu poate fi tot timpul roz, iar casele îmbătrânesc, la rândul lor, aşa cum se întâmplă şi cu oamenii. Crăpăturile din pereţi sunt ridurile caselor...

    RăspundețiȘtergere
  13. Sărut mâna Gina !
    Trist şi dureros , dar are ,sigur are acea mândrie ce numai lucrurile pline de amintiri o au. Te uiţi la ea şi aştepţi o poveste sau foarte multe amintiri cu miros suav şi gălăgie , vieţi trăite.

    RăspundețiȘtergere
  14. am trecut si am incercat putin cu talpile iarba de pe langa casa ....fara cuvinte insa ....

    RăspundețiȘtergere
  15. Ce poveste trista spun aceste ferestre parasite si acesti peretii uitati de lume.

    RăspundețiȘtergere
  16. Am avut o matusa, la tara la mare. Ne/a crescut si pe mine si pe fratele meu pana am mers la scoala. Apoi fiecare vacanta o petreceam acolo. Toate amintirile frumoase vin de acolo, au legatura cu mamaia mea. Dupa ce ea a plecat sa se odihneasca, cineva m/a indemnat sa cer o parte din curte si din casa. Acolo stau doi copii ai matusii. Cand eram mic primeam cele mai bune bucate, inaintea lor, primeam bomboane in ziar, de la cooperativa, primeam vorbele bune si grijulii. I/am spus celui care m/a indemnat ca nici eu nici fratele meu nu putem jigni memoria matusii. Copiii ei au fost fratii nostri mai mari. Dumnezeu sa odihneasca toti oamenii buni.
    Si te rog primeste aceste versuri scrise tot de un om bun...

    Grigore Vieru - Casa Parinteasca

    ,,Lui Mihai Ciobanu
    Ascultati-ma, surori, pe mine,
    Si voi, fratii mei, ce va sfaditi:
    E pacat, nu-i drept si nu e bine
    Sa vinzi casa care te-a-ncalzit.
    Bani ne-ar trebui la fiecare,
    Toti avem copii si vremea-i grea.
    Insa cum sa vinzi fereastra oare,
    Cea la care maica te-astepta?!
    Casa parinteasca nu se vinde,
    Nu se vinde tot ce este sfant.
    Din atatea lucruri dragi si sfinte
    Ochii mamei inca ne privesc.
    O vom da si vor schimba lacata
    Si vor pune si ferestre noi.
    Si trecand pe langa ea vreodata,
    Va privi ca la straini la noi.,,

    RăspundețiȘtergere
  17. Oare de ce se spune „trista realitate”? De ce trebuie,
    realitatea,să fie de cele mai multe ori tristă!Ce păcat că este așa.

    RăspundețiȘtergere
  18. Tristeţe multă-n curtea părăsită de harnici gospodari. Unde-s urmaşii lor? De ce s-au dus în pribegie? Or fi fost la-ngropăciune sau au lăsat vecinii ce mai sunt în viaţă să facă astă treabă de final.

    RăspundețiȘtergere
  19. Cris,
    Sigur, casele, ca orice lucru pe lumea astea, au un început și un sfârșit..oamenii trec, rămân casele, mai apoi și, ele, rămase singure, se sting ușor...

    RăspundețiȘtergere
  20. Sorin,
    Poate că dacă aș avea vreo legătură sentimentală cu vreunul dintre locatarii acestei case, m-aș documenta..câte povești își vor fi duc cursul între pereții acestei bătrâne case..

    RăspundețiȘtergere
  21. @Irina,
    Este o tristețe prezentă..dincolo de aparențe, aici vor fi fost și momente foarte fericite- vor fi alergat copii, va fi venit Moș Crăciun..Eu zic că este , într-un fel ,imaginea scurgerii necruțătoare a timpului..

    RăspundețiȘtergere
  22. @Micutzul,
    Mai toți cei crescuți la țară avem o structură sufletească diferită de a celor născuți și crescuți la oraș.
    La noi este acea vibrație , care vine din legătura profundă cu pământul, neamurile, satul...aparținem acelor locuri, le avem în noi.
    Despre poemul de care vorbiți- l-am descoperit târziu, dar, când s-a întâmplat, chiar am realizat enorma greșeală pe care am făcut-o cândva.
    Da, acum sunt convinsă- casa părintească nu se vinde!!
    Cu ea, cu vânzarea ei, pierzi ceva , acel fir care te leagă de trecut..
    Este , aș zice, dezrădăcinarea..
    Mulțumesc!
    Se rupe ceva!

    RăspundețiȘtergere
  23. @Se-cret,
    Se spune , cred, așa, pentru că mult din viața noastră este vis!1 ”Fugim”, într-un fel sau altul, de ceea ce nu ni se potrivește sau nu ne place, evadând..
    Ea, realitatea, există, nu poate fi ignorată mereu.
    Lucrurile, toate lucrurile, sfârșesc..iar sfârșitul nepregătit este, totdeauna, trist. Ala cred..

    RăspundețiȘtergere
  24. @abbilbal ,
    Bine ați venit!
    Nu am cunoștință, chiar nu știu.
    Dar sunt convinsă că nimeni nu mai locuiește aici.
    Pe mine m-a tulburat imaginea unui trecut impregnat în pereți, ferestre, în pacea locului..
    Aici, cândva, a fost viață!

    RăspundețiȘtergere
  25. Un loc uitat de lume .Am ramas cu tristetea in suflet,

    RăspundețiȘtergere
  26. este destul de greu de suportat astfel de imagini. Sunt pline de istorie. Ziduri care au adapostit oameni modesti, cu credinta in Dumnezeu.

    RăspundețiȘtergere
  27. din păcate, casele bătrâneşti au fost şi mai sunt părăsite - cu sufletul, copilăriile şi amintirile lor. omul însuşi aduce tristeţe şi lasă tristeţe în urma lui.
    din păcate!

    toate cele bune!

    RăspundețiȘtergere
  28. Un semn de trecerea timpului. un semn ca totul se schimba si totul este efemer...
    Seara minunata!

    RăspundețiȘtergere
  29. @Iulisa,
    Da, sentimentul este de tristețe- o casă, care nu va mai primi pe nimeni..!

    RăspundețiȘtergere
  30. @Costin Comba,
    Casele au suflet, cred eu- sufletul celor care le ocupă.Când sufletul dispare, casa este un cuib gol..

    RăspundețiȘtergere
  31. Ottilia,
    Au fost vremuri ciudate, grele. O casă presupune dragoste, implicare.
    Părăsirea este lucrul cel mai simplu, zidurile nu au dureri..

    RăspundețiȘtergere
  32. @tui26dor,
    Cred că ați spus totul- nimic nu scapă trecerii. Mulțumesc!

    RăspundețiȘtergere
  33. Ooo! Cum ştiu să doară şi să plângă mut atâtea case ... părăsite, rămase fără de stăpân şi doar de treceri stăpânite...! Câte poveşti, ce bucurii spre nimeni nu mai au a spune şi se prăvale-ntr-un târziu uitările peste cătune...
    Sunt satele doar cimitire, ulucile-nclinate trist în scârţâit cu note sumbre dor ţintuirile lui Crist...
    (sper că au ... logică vorbele mele, sunt fff obosită, şi fizic, şi emoţional...)

    RăspundețiȘtergere
  34. Unele locuri chiar nu mai au ce zice,deoarece cuvintele sunt invaluite in delasare si triatete.

    RăspundețiȘtergere
  35. Vecinii erau in Ardeal mai apropiati decat fratii si mai folositori decat prietenii...
    Nu mai stiu care-i acum situatia.
    Poate s-au modernizat...

    RăspundețiȘtergere
  36. Gina:

    Minunate imagini si alaturi poate cea mai potrivita poezie.

    Am trecut pe la casa memoriala a lui Octavian Goga (in Ciucea) o singura data (prima si probabil ultima din viata). Era o toamna aurie, si luminoasa si in vitrine am vazut manuscrisele poetului in cerneala sepia. Port cu mine aceasta zi, mereu.

    Asta ma face sa ma gandesc ca desi totul trece, unele lucrari mai zabovesc - un timp.

    Cu drag

    RăspundețiȘtergere
  37. @ Gina,
    „ Când, obosite, pleoapele se inchid,rănite, amintirile se sting ” !
    SUPERB ! Si-atunci, ar trebui să stăm mereu cu OCHII DESCHISI ?
    Ca să imi reamintesc ceva de demult, eu inchid pentru o clipă pleoapele si prin fata ochilor se derulează intâmplări din timpuri mult indepărtate . Asa am revăzut un film foarte drag mie , desfăsurat la maximă intensitate la 7 MAI 1986 ( http://aliosapopovici.wordpress.com/2011/05/26/STEAUA-a-câstigat-pentru-a-21-a-oară-CUPA-ROMÂNIEI-la-fotbal!!!
    Lectură plăcută chiar dacă nu-ti place fotbalul !
    Cu respect, Alioșa.

    RăspundețiȘtergere
  38. Ohoho! ce pleoape obosite am!

    RăspundețiȘtergere
  39. Nimic de zis impotriva Ginei sau a oaspetilor sai. Toti is oameni de omenie, plini de simtaminte adanci, sensibili, frumosi la suflet dar...
    Da, e un "dar". Cel al tristetii lor/noastre nemarginite. Sunt(em) prea des inclinati catre vremuri apuse. De ce oare nu ne gandim la "astazi", la "maine" si la ceea ce ne dorim, chit ca nu ne vom vedea materilaizate vreodata visele intruchipate?
    Oare de ce suntem sortiti la a ne gandi la "ieri" si la "ce bine era" si ce "suflete si ce de vieti au fost intre acele ziduri daramate...!"?
    Asta e istorie si trebuie s-o privim mai rece si...as propune mai rar.
    Nu credeti?
    Oare de ce suntem atat de speriati de anii nostri?
    La ce ne-ajuta?
    Voit am trecut de la "ei" la "noi"....

    RăspundețiȘtergere
  40. Casutele astea, parasite, triste si pustii ascund totusi nenumarate povesti. Povesti care se vor stinge incet, incet, odata cu lutul.

    RăspundețiȘtergere
  41. Am avut impresia pentru un moment că maestrul Octavian Goga a parcurs aceleași locuri mergând și scriind pe o foaie poezia.
    Apoi m-am gândit că ați exprimat poezia prin fotografii,astfel ar putea înțelege poezia prin imagini și cei care nu știu să citească
    Acestea sunt doar niște gânduri dezordonate.
    Alegerea de atfel e grozavă!

    RăspundețiȘtergere
  42. Îmi cer scuze că n-am răspuns la timp..sunt niște probleme.
    Sper să se rezolve astăzi, cumva..

    RăspundețiȘtergere
  43. Danielle,
    Da, cam multă tristețe printre ziduri obosite..

    RăspundețiȘtergere
  44. Angi,
    Viața curge, cu toate ale ei..

    RăspundețiȘtergere
  45. @Daurel,
    Da, din nefericire, lumea se modernizează, îndepărtându-se!!

    RăspundețiȘtergere
  46. Irina,
    Ai pus în dorul tău toate gândurile frumoase care compun un poem de dragoste pentru locul nașterii!
    Mă înclin!!
    Mulțumesc!

    RăspundețiȘtergere
  47. @Alioșa,
    Am luat aminte,mulțumesc pentru invitație!!

    RăspundețiȘtergere
  48. Anonim,
    Am citit cu atenție!
    Când am făcut fotografiile, aveam o stare specială, nu era tristețe, era un fel de duioșie pentru o casă, văzută ca o viață..
    Cred că ai dreptate, trecutul rămâne trecut..Să privim înainte!
    Mulțumesc!

    RăspundețiȘtergere
  49. Cati,
    Nu este asta viața?
    case, locuri, oameni, mereu altfel..

    RăspundețiȘtergere
  50. Vera,
    Am văzut ceva care m-a impresionat. Ceva mai târziu, m-am gândit la poezia lui Goga, pentru că-mi place!
    O recitesc adesea..

    RăspundețiȘtergere
  51. De la primul text am simtit ceva cunoscut, poate Panait Istrati, poate Fanus Neagu, poate (cel mai putin probabil) Marin Sorescu...
    Ne oglindim in acelasi baragan?

    referitor la imagine, as da drumul lacurilor de amintiri, sa curga, sa curga...
    La primul text al tau preluat in pagina mea este imaginea usii "din fata" a casei parintesti...
    Baragan, unsprezece copii... cumplit de greu! Tata a ridicat casa inainte de razboi, din materialele unei case boieresti daramate. Usa aceea ma farmeca mereu! Si "galeria" de caramida...
    Sinonimii...

    RăspundețiȘtergere
  52. Doar nostalgia depărtării de copilărie . De ceea ce am în suflet. Și viața la țară, mereu voi fi a locurilor în care am crescut, nu în Bărăgan , dar la câmpie.
    Am fost o dată acolo, în Bărăgan , astăzi mi-am amintit- m-a invitat o colegă, basarabeancă, parcă văd „satele„ aruncate și mâinile roșii ale femeilor..amintiri vagi.

    Îmi place cum spui..

    RăspundețiȘtergere
  53. Casa din imagine este o „descoperire”, am trecut pe lângă ea și, brusc, m-a cuprins plânsul, nu știu a cui a fost, nu știu nimic,abia aștept s-o revăd..
    Casele sunt ca oamenii- vorbesc!

    RăspundețiȘtergere
  54. Da... Si casele traiesc si mor...
    Casa lui popa Decu nu mai e. Desi era maaare si inalta, urcam pe niste trepte de ciment pana la usa... Popa Fana, la fel... Casa lui Ahilie am vazut-o de la nastere, a fost prima casa tencuita cu ciment si apoi vopsita, nu varuita, era o bijuterie... Era! Nu mai e nimic...
    Departe, in camp, sunt casele boieresti, ale boierului Pana! In regimul trecut gazduiau ferma, acum e o manastire de maici...
    Vieti, destine... Case-oameni!

    RăspundețiȘtergere
  55. Ce frumos vezi lumea închisă între propriile-i repere!

    Există o stradă aici, care coboară lent, ca o doamnă preocupată de fiecare clipă..trece pe lângă tot felul de case. Câteva sunt abandonate- orbite potopite de uitare, au ceva tainic, impregnat de tristețe.
    Da, casele știu atâtea povești!

    RăspundețiȘtergere