alaturi, nu laolalta

Au tasnit in varfurile degetelor.Pe rand.Unii s-au trezit in mugurasi.Altii au fost stramutati. Si-au scos capsoarele de frunze. Au crescut sub mangaierea soarelui.Au ras in diminetile insorite. Si-n zilele calde.Au dormit sub pulberea de stele. Dintr-odata, ca si cum o mana colosala i-ar fi palmuit, au inceput sa paleasca.Unul cate unul.In zvacniri de sange albastru, cu esenta lui tare, nemultumit , ca nu si-a ales locul potrivit, nucul isi tine cu dintii ultimele frunze. Nu poate ramane gol- golut. Ar fi prea de tot!
Doi pasi mai incolo, doi pui de tei . De aceeasi varsta. Unul , inca verde. Fratele lui plange. In batistute tivite cu galben.
Nici castanul nu se poate lauda ca mai are vigoare. Frigul noptii trecute i-a dezgolit bratele. Camasa? Ferfenita. Isi trage pe fruntea lata palaria de culoarea caramizii . Este, totusi, un domn.
Cateva ramuri de dud s-au strans laolalta. Intr-o fusta creata. Verzuie. Cu picatele galbui.Din partea cealalta a curtii , stejarul clipeste mandru. Nu se teme. Nimeni nu –l intrece. Este cel mai trupes.
Unul in spatele celuilalt, chipesi, in plina forta, ulmii sfideaza capriciile lui octombrie si frigul noptii.Hohotesc in barbile lor stufoase. In verde trufas.
Frigul le-a surprins in rochite transparente. Cu bretele. Se apleaca intr-o parte si-n alta, catre vecinul lor zgribulit, smochinul. Credeau ca tot ce zboara merita incredere.S-au lasat indoite de mijloc, magulite de curtuazia vantului de seara. Cand l-au zarit in faneata, chicotind cu buruienile rele de gura, scanteioarele au inteles pacaleala. Rusinate, stranuta , tinand in degetele subtirele palariutele parfumate.
Dincolo de gard, merii, cu obraji imbujorati, nu inteleg panica. Se scutura bucurosi. In cosuri.
Cu intepaturi, plesnete de vant si stropi marunti, se lasa peste livada seara. Valurita. Cu trena de nori. Si mers de regina.