luni, 3 ianuarie 2011

păpușile

Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut  cu ochii.
Antoine de Saint-Exupery

Picioare moi, fără degete, fără pantofiori.
Nici nu  se putea altfel:doi săculeți alungiți de pânză galben-roșcată, umpluți cu rumeguș.
Mâinile, două picioare mai scurte.
Am descoperit-o în pachețelul pe care tata l-a primit pentru mine  de Crăciun.
Din bucata roz de marchizet, prietena  bunicii, tanti Niculina,  a croit două rochițe, una pentru mine, cu plătcuță, cealaltă, în clini, pentru păpușă.
Părul de ațe roșii, înnodate la capete, i l-am împletit, cum m-am priceput eu mai bine, în două codițe firave.
Mama i-a vopsit buzele și obrajii de mucava. 
Îmi plăcea. Noi două ne petreceam mult timp împreună. Aveam totuși o problemă:oricât m-am străduit,cu niciun chip  n-am reușit s-o conving să stea  cumva în picioare.
Nici rezemată în coșulețul din care măicuța, de voie, de nevoie, își  mutase ghemele ei de fire colorate, nici  pe masă, nici pe prag, nicăieri.
Într-o zi, după ce am tot chinuit-o să se așeze, m-am supărat rău.
O loveam cu nuielușa și plângeam, nu înțelegeam cum poate fi atât de încăpățânată. 
Aveam patru ani.
În toamnă, maica, bunica dinspre tata, m-a dus la bâlci. Ne-am oprit în fața unei mașinării.
Un bărbat cu mustață răsucită învârtea o scândurică înțepată din loc în loc de  niște cârlige, pe care erau agățate, la întâmplare, tot felul de  lucrușoare: agrafe, rățuște,chei, peștișori, oglinzi, panglici.
Bunica mi-a cumpărat un bilet. Am învârtit scândura.Și când ea s-a oprit, cu mișcări de domnișoară, aplecându-se în stânga și în dreapta, mi-a zâmbit cea mai frumoasă păpușă:rochiță roșie plisată, pantofiori negri cu baretă, bucle aurii, de sub care zâmbeau niște ochi mari de tăciune.
Zile și seri mi-a bucurat jocul cu tăcerea ei duioasă, chiar și când după niște ani și-a pierdut o mână, iar mai târziu, când eu deja mergeam la școală, i s-au desprins pe rând  piciorușele subțiri de balerină.//
Astăzi, pentru o clipă, din nu știu ce  ungher de suflet, în pași fragili de luminițe, a tresărit sfioasă  imaginea păpușii dansând pe scândurica bâlciului de toamnă.



34 de comentarii:

  1. Se pare ca e ziua amintirilor... m-a ajuns si pe mine un val de melancolie...

    imi amintesc ca aveam un bebe... nu stiu daca se mai fabrica...era cam gras...aveam ce cara la el... imi amintesc ca la spalat mami si la prins in curte pe sfoara la uscat... nu stia de ce se opresc vecinii si se uita ciudat la noi in curte... de la distanta parea un copil... atunci l-a aruncat... nu ne-a mai lasat sa ne jucam cu el...

    RăspundețiȘtergere
  2. Simpatic trebuie să fi fost bebe, dar agățat pe frânghie, chiar că speria lumea, dragă Denise!

    Mai ales, dacă unii trecătoro erau pe acolo pentru prima oară..

    RăspundețiȘtergere
  3. Am trei lucruri de care-mi aduc aminte:
    1.Păpuşa mea, Adelina, blondă cu ochii verzi; purta un costum naţional maghiar...de mână-i atârna un bănuţ pe care scria cu majuscule ARĂDEANCA. Era frumoasă şi-mi clipea cu drag când o priveam.
    2. Gimnastul meu cu cheiţă. O jucărie chinezească cum nu prea aveau mulţi copii prin 1976. Era un acrobat desăvârşit până-n ziua în care lama metalică a cutiuţei cu cheie s-a rupt.
    3. Avionul meu...roşu cu gri...mereu îi cântam:
    Avion cu motor
    Ia-mă şi pe mine-n zbor
    Să mă fac aviator...

    Aviator nu m-am făcut, dar am devenit învăţătoare...ca să-i învăţ pe copiii mei că jocul e omniprezent în viaţa omului şi că a fi copil, chiar când ai o vârstă înaintată, nu e nicio ruşine...

    cu drag am citit, Gina!
    ana sofian

    RăspundețiȘtergere
  4. "Nimeni nu are darul de a vedea de unul singur, totul. Cei mai multi dintre noi vedem doar ceea ce dorim."

    Limpede e si aceasta poveste.Si totusi, amintirea! 5 ani? Cat de frageda e varsta. I-ati pus un nume?
    Stiu " scandurica" ...veneau si pe aici.Bine, era din fier. Atatea lucruri agatate, unele-chiar interesante. Am invartit si eu odata. S-a oprit la un titirez cu ata, il tineai de ata si cobora, dupa trageam-urca si tot asa. Eram dezamagita(ca nu am picat altceva) oricum, aveau ei o susta.Vreau sa spun ca erau si bani acolo, de asta se aduna lumea, dar degeaba, nu avea nimeni norocul.. Alabastru? Am un ingeras, mic, argintiu. Intr-o zi(anul trecut, de Crciun), am vrut sa iau o carte de pe un raft si am atins ingerasul.A cazut pe jos, s-a rupt putin din aripa. Atat am fost de suparata, m-am dus repede in dormitor, intr-un sertar " lucrurile lui tata" cautam - picatura dar, nu era nimic, am gasit altceva, verde si am lipit aripa, acum vad ca nu era lipici, ca nu a stat cum trebuie(deasupra patului, sta ingerasul).
    Stiti ca, sufletul nu are varsta! E uimitor cum va amintiti. Chiar a contat a doua papusa. Raspunsul- desigur, conteaza. Cred ca zambetul ar fi atat interior cat si exterior.Puternic, fericire...
    Jucaria? Un catel, cu baterie. Destept, se da peste cap, merge, latra...

    RăspundețiȘtergere
  5. Ana,
    Prin 76, printr-un angajat la un depozit de jucării, domnul Frâncu, am reușit să cumpărăm pentru fiul cel mare- avea cinci ani- cele mai frumoase jucării chinezești.
    Întâi , un tanc, apoi acordeon micuț, mașinuțe, o motocicletă.
    Erau extraordinare!!
    Cred că am cheltuit un salariu pe jucării.
    A fost cel mai frumos decembrie!
    Mulțumesc frumos pentru gânduri!

    RăspundețiȘtergere
  6. Am fost tare tristă când am rămas fără bebe... imi amintesc ca era greu, il purtam pe umar...cred ca era prin 89... m-am uitat azi să văd dacă se mai fabrică... am gasit si am vazut ca au 42cm lungime, nu am gasit greutate... dar mi-am adus aminte destul de bine...

    RăspundețiȘtergere
  7. Lav,
    Da, cinci ani! N-am uitat nimic, doar că nu mai am fotografiile de atunci..altă poveste.
    Primei păpuși, pe care tata a primit-o pentru mine la la cfr, unde lucra , i-am dat un nume rău, macafoana, tocmai pentru că nu voia să stea în picioare. Știau toate rudele de ea.
    Cealaltă a fost amintirea pe care am păstrat-o în legătură cu bunica.
    Era un obiect oarecare, pentru alții.Pentru mine era extraordinară, o câștigasem, după ce , rătăcindu-mă în bâlci, am găsit în mulțimea de oameni, mâna bunicii.
    Știi ce mi-am dorit în toți anii care au urmat- să mi se ofere o păpușă.
    Nimeni n-a intuit că asta vreau.

    RăspundețiȘtergere
  8. Denise,

    Ce frumos!!
    Trebuie să faci o comandă, să ți-l cumperi, nu?

    RăspundețiȘtergere
  9. Hmmm... Ce provocare... Îmi aduc aminte de un tanc cu şenile de cauciuc şi cu un tun mare pe turelă, care avea şi un bec roşu ce pâlpâia atunci când se "trăgea". Nu avea telecomandă, în schimb îşi căuta singur drumul, lovindu-se de obstacole, dând înapoi, mergând mai departe şi făcând un zgomot asurzitor. Sunt convins că era o jucărie făcută prin China, însă mi-a plăcut foarte mult la vremea respectivă şi uite că mi-am amintit de ea...

    O seară bună, Gina!

    RăspundețiȘtergere
  10. La Mulţi Ani ! cu bucurie şi maxime împliniri vă urează cu drag, tibi.
    Bine v-am re-găsit.

    RăspundețiȘtergere
  11. Fotografiile...pacat!
    macafoana, hm.. nu am mai auzit asa ceva. Erati mica, va inteleg. Cred ca ati cerut cam mult de la macafoana(ma face sa rad)sentimentul ala de neintelegere(de ce nu sta in picioare?)
    A doua, mai speciala. fiecare cu povestea ei, frumos!! :" Știau toate rudele de ea. " si "Era un obiect oarecare, pentru alții.Pentru mine era extraordinară" . Bunica din partea tatei a murit la 37 de ani. Mana bunicii = speranta!
    Da stiu! mi-am dat seama si din alt post, parca, mai vechi. Sa va spun ceva: Pastrati-va visele vii!!!

    RăspundețiȘtergere
  12. Cris,
    Știu, sigur, tancul de care vorbești- l-am cumpărat pentru fiul meu cel mare.
    Da, era made China.În vremea aceea , a reuși să achiziționezi astfel de jucării era o adevărată performanță!

    RăspundețiȘtergere
  13. Tibi,
    Bine ai revenit!
    Așteptăm noutățile !!

    RăspundețiȘtergere
  14. Chiar ma gandeam sa-mi comand un bebe... am vazut ca sunt acum mult mai frumoase...

    RăspundețiȘtergere
  15. Lav,
    M-am, gândit de multe ori la ea, la păpușa pe care îmi vărsam focul,deseori.Nu voiam să accept, probabil că nu are cum să se sprijine..numele era o poreclă, din câte mi-am dat seama când am crescut.
    Am căutat-o prin pod, am găsit bucățele din rochița ei..
    Am rămas de atunci cu obiceiul sau pasiunea, eu știu, de a mă ”lega„ de anumite obiecte cu valoare simbolică..renunț greu la ele.//
    Păcat că bunica ta s-a stins atât de tânără.Este minunat să ai bunici.
    Și mai minunat este să-ți împarți cu ei copilăria!

    RăspundețiȘtergere
  16. Denise,
    Ca o întoarcere în anii copilăriei! Ce frumos!

    RăspundețiȘtergere
  17. Un fel de jucărie: la 10 ani cei din familie au hotărât că este timpul să am trotinetă; avea roţi de lemn cu rulmenţi , frână şi peste lemnul roţilor un cerc de cauciuc dintr-o curea de transmisie. Frâna era o tijă de lemn ţinută „ pe deschis “ cu un arc; o acţionam cu piciorul. Un poem întreg ! Eram cea mai importantă persoană în toată zona de Curbură ! Trotinetă cu frână ! Realitatea întrecea închipuirea. Numai prietenii mei de taină încercau asemenea bijuterie.
    Cu bucurie constat că rândurile dumneavoastră m-au răscolit.
    Să fie numai bine !

    RăspundețiȘtergere
  18. Devine cam trist9bucatele din rochita), dar daca ati uita- nu ar mai avea farmec. Ne legam de anumite obiecte, vechi pentru ca, ele sunt acelea care dau anilor stropul de amintire placuta. Bine, fiecare cu efectele ei. Sa nu renuntati la obiceiul acesta. Atatea amintiri ma leaga de un pix, albastru. S-a stins demult.
    Apai, asta a fost soarta. Da, e frumos. Acum, o mai am pe cea din partea mamei, cu ea am copilarit mult timp. E singura fiinta care a mai ramas din "bunici".

    Multumesc pentru comentariul cu 2011. Mi-a placut!!! of, ma tem ca imi voi pierde blogul :(.

    RăspundețiȘtergere
  19. @Grigore Rotaru,
    Adevărat poem, trotinetă cu frână..
    Încerc să-mi imaginez..probabil ceilalți o analizau cu destulă tristețe, unii cu invidie.
    Am senzația că acum , copiii se bucură mai puțin, pentru că există mult prea multe jucării.
    Lipsește mirarea!
    Mă bucur că v-am trezit amintiri plăcute!

    RăspundețiȘtergere
  20. Lav,
    Nu, deloc!Nu este vorba de tristețe, am ”imortalizat” undeva aceste simboluri, pe care le identific cu ani deosebit de frumoși!
    p.s. de ce să rămâi fără blog?

    RăspundețiȘtergere
  21. Sunt sigură că ar conta la fel de mult şi acum un astfel de dar, nu numai pentru tine.

    Îmi amintesc cât demult mi-am dorit un ceas, eram prin clasa a doua.
    Toată noaptea m-am frământat din cauza lui. Îl văzusem într-un magazin şi ai mei mi-au promis că mi-l vor cumpăra.

    Bieţii oameni, au vrut, n-au vrut, au putut sau nu(financiar vorbind), dimineaţă la prima oră s-au dus la magazin pentru a-l cumpăra.

    Seară faină!

    RăspundețiȘtergere
  22. Atunci, ma bucur!

    E o poveste lunga...din cauza ca, id-ul de pe care este facut blogul, expira... e blocat... Ma tot avertizeaza de fiecare data cand intru. Uneori, nici nu-mi da voie din prima. Trebuie sa fiu acasa, daca vreau sa scriu. Daca sunt altundeva, nu merge.Anul trecut mergea, acum deloc.

    RăspundețiȘtergere
  23. Geanina,
    Chiar așa!
    Că mi-au venit în minte păpușile mele nu este o întâmplare, totdeauna am așteptat ca vreunul dintre băieții mei să simtă, cumva, că asta îmi doresc.
    Este drept că n-am spus asta niciodată.
    Cine știe..
    O seară frumoasă vă doresc!

    RăspundețiȘtergere
  24. Lav,
    nu mă pricep la chestii de astea..rezolvi tu, cumva.

    RăspundețiȘtergere
  25. Ce vremuri?! Cand copiii erau bucurosi de orice dar, iar lumea din jurul lor era magica! Cred ca un pic de magie ar trebui sa mai cream si acum... Dumneavoastra ati inceput, urmam si noi.

    RăspundețiȘtergere
  26. Am ajuns vizitator la blogul meu. Nu am ce sa fac, decat alt blog(nici nu ma gandesc). Asta numesc eu trist. Oricum, stiam ca asa se va intampla, dar nu asa repede. Poate e mai bine asa, o postare imi lua mai mult timp decat un comentariu lasat pe diferite bloguri...

    Uitati ce am gasit:"O să-ți spun odată povestea cu păpușile mele- nu prea au fost..
    Îmi doresc mereu o păpușă!!

    5 decembrie 2010, 21:56"

    De aici stiu despre dorinta. cred ca asta era povestea cu papusile...
    :)
    L.

    RăspundețiȘtergere
  27. Fetele-si amintesc de papusi și podoabe, baietii de tancuri!!!
    Tot o papusile au fost si preferatele mele. Marca Aradeanca - brunete sau roscate cu parul lung. Imi placea mult sa le fac hainute si cat eram mica mama ascundea foarfecele si acele de cusut de teama sa nu patesc ceva sau chiar sa nu stic ceva. Odata mi-a placut asa de mult partea de la mijlocul unui prosop pentru un halat de baie si exact aia am decupat-o. Si o perdea ...Mai tarziu , studenta fiind , ori de cate ori plecam la scoala ii faceam o tinuta noua papusii. O imbracam inainte de plecare - ca o surpriza pentru mama.
    Si ce mai imi amintesc cu drag - o carte - Fata din imparatia curcubeului - cuparata de mine din banii stransi de la colind. Vorbisem cu doamna de la libraria din cartier sa mi-o pastreze. Mi se parea extrem de scumpa! O am si acum.
    Si papusile le-am pastrat - pentru fiica mea. Dar nu i-au placut. De fapt e firesc sa fie asa.

    RăspundețiȘtergere
  28. Un urs era prietenul si confidentul meu.

    RăspundețiȘtergere
  29. Nu am avut multe jucarii, insa imi amintesc de prima papusa cu par si ochi de sticla, o papusa care spunea "mama".Si-mi mai amintesc de inca o papusa, un bebelus dragut, imbracat in hainute bleu.

    RăspundețiȘtergere
  30. Ionel Muscalu,
    Cred că dacă nu te poți bucura de lucruri simple,nu trăiești cu adevărat.
    În daruri, copilul simte iubirea celorlalți.
    Și noi suntem, sufletește, mereu, copii.

    RăspundețiȘtergere
  31. Lav,
    Îmi pare atât de rău, chiar nu înțeleg cum de se întâmplă.
    Unei prietene, supraviețuitor-blog, cu niște zile în urmă i s-a întâmplat ceva asemănător.Încearcă să iei legătura cu ea, poate îți dă vreo soluție. //
    da, am văzut postarea de care vorbești!

    RăspundețiȘtergere
  32. Elisa,
    Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o ” arădeancă”, deși se tot vorbește despre ea. //
    Și fiul meu cel mare era preocupat să decupeze bucăți serioase din perdele, pentru te miri ce, mai ales floricele, pe care le lipea pe coli.El era pasionat de avioane.I-am cumpărat tot felul de machete, pe care le-a asamblat, le-am ocrotit cu gândul că fiii lui se vor bucura. Nu s-a întâmplat așa. Ai dreptate, fiecare generație de copii are jucării preferate.
    Fiul meu cel mic nu pleca dintr=o librărie, până nu-i cumpăram un animăluț. Cred că avea peste o sută, la un moment dat.Cu timpul, le-am dăruit ..

    RăspundețiȘtergere
  33. Irina,

    Ursuleții inspiră încredere .Și par adevărați protectori.

    RăspundețiȘtergere
  34. Gabi,
    jucăriile vorbitoare erau adevărate minuni!

    RăspundețiȘtergere