noi nu vedem cu ochii,

ci cu mintea. Dacă mintea e goală, ochii privesc fără să vadă. Ștefan Odobleja(citește și aici-)

Cuiul, de Tudor Arghezi 

Într-o vreme la-nceput
Si-ntr-un leat nemaistiut,
Care, nu pot sa însemn,
Casele erau de lemn.
Si ulucile de scînduri,
Ca si azi, întinse rînduri,
Puse strîmb si cap la cap
Si proptite cu protap.
Dar zburau cu fiecare
Vînt mai tare,
Case, garduri si patule;
Si în timpurile toate
Grijile erau destule.
Le-adunai împrastiate
Si-ncepea din nou si iar
Truda muncii în zadar.
Ca sa scoli din clatinare
Iarasi doagele-n picioare
Si din nou sa le anini
Cu te miri ce radacini.

Nazdravan, cum altul nu-i
Un baiat al nimanui
Nascoci, atunci, un cui.
Si l-a scos si aratat.
Cuiul nou o saptamîna
A umblat din mîna-n mîna.
A fost strîns si pipait,
pus pe limba, mirosit,
Nici-un om nu întelege
Cuiul teapan cum sa lege,
Fara funii si curele,
Scîndurile între ele.
Nazdravanul si golanul
Îl înfipse cu ciocanul.

Zice unul: “- Dragul meu,
Asa cui faceam si eu,
Poate chiar mai dichisit,
Însa, vezi, nu m-am gîndit.//

p.s. fotografiile , însoțite de un comentariu despre  cum se descurcă unii și ce fac românii când îi încolțește neputința,  sunt primite pe mail de la cineva, care semnează- un anonim.