duminică, 28 octombrie 2012

omul este un univers închis,

 dar, în cadrul universului său, cade spre sublim sau spre mizerabil.//
Conflicte, corupție, furt, se fură orice, chiar și moaștele sfinților, icoane, cruciulițe, voturi, bani, gențí, ștampile, averi,  toată lumea aleargă, pe jos  sau cu mașina,  nimeni nu mai are timp pentru nimeni,  banul deschide toate ușile, se moare cu zile, se moare de foame, se moare din cauza unor cure draconice de slăbire, o tânără  șoferiță  a vrut să înghită procesul -verbal care o incrimina, prostituția are diplomă pedagogică,  se vinde ulei comestibil, în loc de mir, vremea nu mai ascultă de niciun anotimp..
Să îndrăznești să  speri că există  șanse  pentru mai bine?
Fă-ți timp și citește!
 Sigur  nu vei regreta!  

Stăteam într-o după-amiază din săptă­mânile astea la o terasă. Stăteam de vorbă cu maestrul Dorel Vişan. Despre ale noastre. Vorbeam şi făceam intervi­ul acesta. La un moment dat, în timpul lui, mă gândeam ce meserie frumoasă e asta. Să te întâlneşti cu oameni de talia lui, să pui ce întrebări vrei. El să-ţi răspundă. Frumoasă meserie, dom­nule! La final, maestrul să dea un telefon cuiva, să aducă o carte pentru prietenul său. Referindu-se la mine. Pentru o oră, vara asta, am fost prietenul maestrului Dorel Vişan.
Ce v-a făcut mare?
Dorel Vişan Munca. Credinţa într-un ideal. Şi cre­dinţa în iubire. Credinţa că nimic nu se face fără atmosfera de iubire. Artiştii, însă, niciodată nu s-au iubit între ei. Întotdeauna au avut credinţa că fie­care dintre ei e cel mai bun. E bine. Dar până la un punct.
Pe dumneavoastră vă iubiţi?
Dom’ne, mă iubesc în măsura în care pot să mă înţeleg. Aici e, cred eu, clenciul unui destin: cât poţi să te cunoşti? În general, poţi să te cunoşti prin relaţiile care se bazează pe iubire. Asta e, cred eu, cea mai mare încercare a lumii. S-au perimat instituţiile şi relaţiile care se bazează pe iubire. Ne uităm cum fraţii se ceartă în faţa ţării la televizor. Mame şi fiice, la fel. Televizorul a ajuns un loc spur­cat.

Unii sunt şi plătiţi pentru asta. Unii joacă roluri, maestre.
Exact. Dar locul e spurcat. Toţi marii cărturari ai lumii, toţi marii formatori de opinie, toţi marii iniţiaţi ai lumii au propovăduit domolirea patimi­lor omeneşti. Conştiinţa omului se construieşte într-un mediu cultural şi civilizat. Nu mai avem aşa ceva. Avem un stup bezmetic.
Care e patima cea mai serioasă cu care v-aţi luptat în viaţa aceasta?
Patima necunoaşterii. Deşi Goethe spunea că toţi cei care au mai ştiut câte ceva şi au avut curajul s-o spună au fost sau răstigniţi sau arşi de vii, întot­deauna m-a preocupat ideea cunoaşterii. Am lup­tat împotriva lenei. Asta a fost lupta cea mai minu­ţioasă. Pe urmă, au fost patimile legate de iubire, de ură, de invidie, de curaj, de adevăr. Întotdeauna am considerat că trebuie folosit adevărul. Doar că adevărul încurcă. Omul, cum spune Pascal, toată viaţa luptă să-l găsească. Iar când l-a găsit, adevărul încurcă.
Aţi jucat în filme, în mare parte, oameni cu orgolii puternice. Nu ştiu de ce v-au găsit doar roluri d-astea…
Pentru că eu sunt un orgolios. E în tempera­mentul meu. Am jucat mulţi negativi. Dar per­soane foarte simpatice. Orice negativ trebuie să fie simpatic. Dacă nu e simpatic şi nu beneficiază de propriile sale patimi, el nu poate să fie negativ. Trebuie să aibă un comportament invers acţiunilor sale. De-aia sunt greu de jucat. Personajele negati­ve trebuie să aibă un instinct al răului. Doar că, pe calea răului, niciodată nu se pot face lucruri mari.
V-aţi debarasat de toate marile roluri în care aţi fost?
A fost una dintre marile mele încercări. Singurul cu care am avut probleme a fost Creangă. Pentru a-l găsi şi apoi pentru a mă despărţi de el. A mă despărţi, dar a rămâne mereu cu el. Adio, dar rămân cu tine!
Nu cumva omul, când se umple prea mult de el, se desparte prea mult de Dumnezeu?
Ba da. Eu m-am ferit tot timpul de asta.
Vorbeam despre orgoliu.
N-am fost atât de orgolios decât în sensul de-a lupta, de-a găsi căile mai bune, uneori chiar prin mici compromisuri. Viaţa toată e un compromis. Depinde când îl faci. Şi până unde mergi. Asta-i şti­inţa compromisului!
Negociem cu diavolul?
Cred că negociezi cu diavolul din tine, cu par­tea mizerabilă a omului. Omul e un univers închis. Dar, în cadrul universului său, cade spre sublim sau spre mizerabil.
De ce vă e dor, maestre?
Îmi e dor de… cum e melodia?
N-o ştiu.
E o melodie… Dom’ne, îmi e dor de vremea când mergeai la televiziune şi vedeai culoarele pli­ne de artişti.
România dumneavoastră nu mai e la televizor.
Nu mai e. E o viaţă deşucheată. Am bătut toată lumea. N-am văzut aşa ceva. La noi e foarte mult zaţ. Mult zaţ şi prea puţină cafea. Şi zaţul ăsta mai e şi fiert de trei, patru ori. Iar românul îl înghite. Aici e marea mea întrebare. Cât de uşor de manipulat e neamul acesta?!
Tot timpul noi am fost uşor de cucerit.
Da. Pentru că am fost creduli şi beţivi. Dar beţivi în sensul bun al cuvântului. E un neam ciudat. Un neam de răscruce de drumuri.
De cine vă e dor, maestre?
Îmi e dor de maică-mea. Ea spunea aşa: Mă, co­pile, cine nu te iubeşte nu te merită“. Asta a fost deviza vieţii mele. Din cauza asta m-am apropiat doar de oamenii care m-au iubit. Eu sunt d-ăla, am scris şi într-un psalm: Doamne, arată-mi cărarea şi apoi nu te mai preocupa. Că o să te miri de ce-o să fac!.
Aţi pierdut mulţi oameni…
Îmi e dor de toţi. Nu ierarhizez. Am pus-o în faţă pe maică-mea. Pot s-o pun şi pe nevastă-mea, pe care am pierdut-o tânără şi am crescut copiii mai departe. Nu m-am mai recăsătorit.
O dramă ca aceasta cum se depăşeşte?
O depăşeşti prin faptul că, după pierdere, eşti mai mult cu ea decât atunci când exista. Înţelegi? Când exista te mai certai, mai discutai, te mai iu­beai. Acum, ea e total în gândul tău. Relaţia e de cu totul altă natură. Acum, îi urmezi sfaturile, în­demnurile, dorinţele. Asta e o experienţă legată de cultura omului. Un om primar nu poate pricepe. El are doar regre­tul. Şi drama. În fiecare dramă e un beneficiu. Nu poţi despărţi lucrurile. Aşa cum nu poţi des­părţi comicul de tragic. Pentru un artist, sunt lucruri pe care trebuie să le cunoască.
Se plânge şi de fericire. Şi de tristeţe.
Vin din alte impulsuri. Din alte emoţii. Dar nimic nu se poate schimba în interiorul omului fără emoţie. De asta tea­trul, azi, nu are aceeaşi eficacitate. Nu transmite mesaje care să emoţioneze şi să-l facă pe om să manipuleze nişte declicuri care se întâmplă în mintea şi sufletul lui. E diferenţă între suflet şi minte. Mintea se poate explica. Ţine de conştient. Sufletul nu se poate explica. Ţine de Dumnezeu. Nu poţi să explici sufletul omului. E o treabă în­chisă. Aşa a făcut-o Dumnezeu. Dar poţi să înţe­legi anumite lucruri.
Vă controlaţi toate emoţiile?
Nu toate. Unele sunt constructive, altele nu. Cele constructive sunt cele în care te uneşti cu tine. Când te îndepărtezi de tine, emoţia e distruc­tivă. Atunci se bazează pe orgoliu.
Cum se vede viaţa de la 75 de ani în jos?
Pe mine nu mă interesează niciun număr, dacă eu sunt sănătos, sunt voinic, mănânc ce-mi place. Dacă spun „60 de ani“, la 60 de ani un om e bă­trân. Când eram mai tânăr, la 50 de ani deja omul era bătrân. La 70, ziceam: „Dom’ne, ce mai vrea?“. Eh, acum nu mă interesează niciun număr. Nicio­dată să nu spui că eşti bătrân. Sau că eşti bolnav. Tot timpul să spui invers: „Nu-s bătrân, dom’ne!“. Dacă eu mă simt bine, înseamnă că nu sunt. Coor­donatele existenţiale ale omului se fac prin men­tal. Auzeam aseară nişte interviuri la înotătorii ăştia extraordinari. Spunea un băiat că cei care înving o fac pentru că sunt pregătiţi prin mental. Zice: „De multe ori, noi suntem mai puternici ca muşchi. Dar ei sunt pregătiţi mental. Aşa câştigă“.
Ultima întrebare: vă deranjează sau vă îngrijorează obiceiul românilor de a-şi aprecia maeştrii doar după moarte?
Mă îngrijorează şi mă şi deranjează. E o dovadă a vieţii prefăcute pe care o ducem. Molière spunea, acum câteva sute de ani, că nimeni în zilele noas­tre nu mai are ruşine. La această oră, în România, am ajuns iar la punctul ăsta. Roţile s-au învârtit şi au venit în semn. Lumea e făcută din oameni care merg spre sublim, oameni ziditori. Şi oameni care merg spre mizerabil, oameni distrugători. Există perioade de timp când ziditorii sunt mai puternici şi mai mulţi ca ceilalţi. Atunci, zona înfloreşte. Are o perioadă de refacere. Vine apoi o vreme în care distrugătorii sunt mai mulţi. Cum e acum la noi. Atunci, e normală această manifestare. Când moa­re, de exemplu, Păunescu. Vin mii de oameni, cu­tare şi cutare. Apoi nu mai vorbeşte nimeni. Româ­nii mint. Cei care spun adevărul sunt prea puţini.

24 de comentarii:

  1. Pana si Universul e inchis! E decizie definitiva si irevocabila? Eu cred ca da. Avand in vedere pacatul originar...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Toți suntem urmașii lui Adam- am căzut din rai, în păcat.

      Să însemne asta că de atunci a început și corupția, prin neascultarea poruncii Divinității?

      Ștergere
  2. impresionată de toate cuvintele maestrului. Gina, mi-ai făcut o mare onoare cu acest interviu. mulţumiri pentru prezentarea lui.
    te îmbrăţişez.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur, Otty!
      Vreau să-i citesc cartea „Căutător de destine„.
      Am mare admirație pentru acest mare Artist- a jucat în 40 de piese și în 65 de filme!

      Ștergere
  3. Ieri am vazut filmul "Mizerabilii"!Imi palce mult acest roman a lui Hugo,si mai toate ecranizarile dupa.
    Deosebit interviu!!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Știi ce spunea V. Hugo, undeva, în roman?

      „Sunt clipe în care, oricum ar sta trupul, sufletul este în genunchi„.

      Cât despre această uluitoare carte, unul dintre marile romane ale literaturii universale- este o întreagă istorie.. În acțiunea care se întinde pe 1500 de pagini, se ”mișcă „ sute de personaje.
      Se zice că prin 1845, pe când Victor Hugo ar fi putut să primească un titlu nobiliar, are o aventură cu o doamnă, el fiind căsătorit. Avea atunci 43 de ani.
      Aventura fiind descoperită, doamna va fi dusă la închisoare, el va fi achitat, dar se”„ autoexilează„ în propriul său apartament din La place des Vosges.
      Începe să scrie un roman , deși avea foarte puține date. Cartea curge ca un fluviu. Va fi gata în 1862, impresionând toată lumea. Și mereu, posteritatea.
      Titlul ar fi fost sugerat de către fiica sa, Leopoldine, cu al cărui spirit scriitorul s-ar fi întâlnit, ea spunându-i „ Mare om, termină „Mizerabilii„!

      Ștergere
    2. Ce epoca cruda,cate lucruri ridicole.Foarte interesant ce ai povestit.Multumesc.

      Ștergere
    3. Lumea este un mare și mereu schimbător teatru!!

      Ștergere
  4. E un om intelept Dorel Visan! Mai ales in astfel de vremuri, cuvintele lui sunt apa vie. Am citit cu mult interes!
    O saptamana buna!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu zic că suntem privilegiați că suntem contemporani cu asemenea oameni mari și buni, precum maestrul Dorel Vișan!

      Ștergere
  5. Are dreptate,totusi ma intreb de ce nu putem fi un univers deschis!
    Prea mult ermetism!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De ce?
      Pentru că suntem nesinceri.
      Zicea cineva, un om simplu, care se întorsese dintr-o metropolă uriașă că a fost îngrozit să constate că acolo nu poți să schimbi o vorbă cu cineva, atunci când simți o durere.
      Mă întreb dacă aici, la noi, mai poți fi sigur că dacă vorbești, chiar ești înțeles..

      Ștergere
    2. Trebuie sa emanam caldura,sa fim aidoma soarelui rasare...uite asa cum era Istrati!
      Sunt momente cand este firesc sa fii introvertit-meditativ,dar bine ar fi pentru ca sa aduni mai multa forta de iradiere.
      Eram probabil in rai daca am fi fost cu inima deschis catre lume....

      ps;frumos a zis acel om.

      Ștergere
    3. L-am ascultat pe actorul Dorel Vișan în multe rânduri- este profund, sfătos, dar cald.

      Nu cred că poți fi asemenea „soarelui-răsare„ cu prea multă lume. Nu poți dărui tuturor forță, căldură, chiar dacă ai vrea. adesea, pierzi inutil energie, eu chiar simt. Sunt persoane care mă ”secătuiesc„, fără să fi reușit să realizez ceva bun, frumos. Este greu de explicat, dar asta simt. cei mai răi sunt duplicitarii.
      Cred că funcționează niște chimii.

      Ștergere
    4. Pentru ca acestia se ghideaza dupa alte principii!Natura insa ne invata sa fim solari.Cum sa interactionam daca suntem inchisi?

      Problema e la ei nu la tine,asadar incerci si daca nu si nu,pleci!
      Iti stergi si sandaua de praf se spune in Biblie,adica nu iei nimic de acolo!

      Ștergere
    5. Dacă ar fi atât de simplu..mă gândesc dacă să detaliez.. ce te faci dacă asemenea „personaje”, prin alianță, fac parte din familie?

      Ștergere
    6. Pai cum spune actorul...nu te merita!
      Pe fiecare il lucreaza Dumnezeu!Lasa in plata Lui restul!
      Lectiile se fac singur la o adica dupa ce profesorul a predat.

      Ștergere
    7. Da! bine spui!
      Nu este totdeauna , însă, așa cum aș vrea să fie..

      Ștergere
    8. Am cunoscut odata o profesoara de romana,o dulce,o delicata,o minunatie de om,o frumoasa...era insa foarte ingrijorata,trac mare in orice situatie, se stresa tare usor pentru diverse probleme.
      Intr-o zi i-am spus ca trebuie sa le mai lasa si in plata lui Dumnezeu problemele,iti faci datoria atat cat poti si in rest te bizui pe El.Altminteri, poti si inebuni la o adica.Nu poti sta mereu panicata cu raul posibil!
      Avea Gina un soi de teama interiora care o macina.

      Mi-a povestit dupa mai mult despre ce i-am spus...a ajutat-o sa fie mai destinsa!M-am bucurat desigur.

      Ștergere
    9. Poate că sunt percepută un pic altfel- nu sunt stresată. Pot să mă detașez de ceea ce nu-mi place sau nu merge, deși metoda nu este chiar aceea pe care mi-ai transmis-o tu.Este pozitiv să procedez cum spui, îmi trebuie ceva timp..
      Mulțumesc mult pentru ce-mi spui!

      Ștergere
    10. Nu,nu m-am referit la tine,stiu ca nu te stresezi usor...era doar asa un aspect pe tema grijilor.

      Ștergere
  6. Eu am vrut la acest articol sa fac o referire legat de ce spunea Dorel Visan despre orgoliile dintre artisti...asa este,iata, mi se confirma inca odata in plus.Trist.
    Vezi, "a recunoaste" este un verb cheie...si uite asa ma gandesc pana la Iisus si multe altele....iata de ce imi place mult vorba lui Hans Selye(savant austriac de formatie medic,premiul Nobel,16 titluri onorifice,autoru conceptului de "stres"):
    "Recunostinta este cea mai santoasa emotie omeneasca!",pana la ea e vorba desigur de recunoastere,cu sensul de respect,stima,consideratiune.(ar mai fi si un sentiment ce nu-mi gasesc cuvinte sa-l descriu,ceva tainic,profund uman,de bun simt)Puntea catre iubire la urma urmei.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred în puterea recunoștinței!
      În afara părinților, care sunt, pentru mine, icoane, mai ales mama, deși am fost „fata tatei„, port multă recunoștință bunicilor, profesorului de română din gimnaziu și altor persoane- ființe simple, dar și foarte importante, de la care am învățat mult . Și multe.
      Știi că profesorii sunt niște salariați care nu se pot număra printre persoanele înstărite.
      Eu am fost privilegiată. Și respectată.
      Înțelegi- meditații. Nu oricum- cu multă,multă muncă.
      Pentru asta, totdeauna i-am rămas recunoscătoare profesorului meu, Gheorghe Fulga.
      Dumnealui mi-a transmis un anume fior-a trebuit să lupt cu tata, cu dorința lui, cu mine însămi, pentru că mi-am irosit multă energie urmând „realul„.
      L-am vizitat odată. Era bătrân, bolnav, însingurat, emoționat- vorbesc cu o doamnă, mi-a spus. Mi-a sărutat mâna și mi-a dăruit o carte.
      Știi ceva? când sunt recunoscătoare, simt că-mi crește inima!

      Ștergere