joi, 11 aprilie 2013

o frunză, o fereastră

Din când în când, cineva- nu știu  cine-  răsfoiește filele blogului meu. De dimineață, s-a oprit aici.M-am oprit și eu.
Ai puțin timp? poate  regăsești ceva din  copilul  care-ai fost.//

   o lume într-un gând 
Două geamuri cât podul palmei. Doi ochi  cu pleoape obosite.

Fire subțiri de lumină  se strecoară,  pieziș,printre grinzi.
Liniștea își toarce somnul.//
Zvâcniri  iuți, tot mai iuți..tresar, încă o treaptă, încă una, inima bate mai tare..Mă obișnuiesc  ușor cu  locul. Îi știu toate ungherele - un cufăr  înalt  scârțâie prelung, când  îi salt capacul,  câteva fâșii de pânză roase de molii, un batic  cu margini destrămate, o pernă roșie, brodată, un fular croșetat,  se mai țin aninați câțiva ciucuri gălbui.

Un pas  mai încolo,  sub o pânză deasă de păianjen, un vraf de cărți, roase de vreme,  vase smălțuite  de lut,  unele întregi, altele ciobite, o albie cât un copil, gândul îmi fuge la mâna tandră  a mamei, sub o grindă, un mănunchi uscat de busuioc. Un scaun cu două picioare, într-o batistă câteva  hârtii foșnitoare din care  mă privește figura țepoasă a unui bărbat , colorat în albastru.
Uite și brâul, cusut cu arnici- negru și alb, o grămăjoară de nuci, fire de lână, un război de țesut, semințe seci într-o ulcică.

Laolaltă.Vremea le-a acoperit  în uitare.

Nu știu  de ce, cum, cine  mi-a trimis gândurile acolo.

În podul casei părintești..

Să fi avut cinci-șase ani când cineva a uitat  să tragă ușa. A uitat și scara.

M-am furișat cu teamă. Nu-mi spusese nimeni niciodată că  nu am voie. Dar nici  nu mă chema , de câte ori urca cineva , cu vreo treabă.

Astăzi mintea mea a hoinărit, într-un vârtej. Înainte  și înapoi, înainte  și înapoi.

M-am întâlnit cu mine.

Suntem ceea ce gândim?
Suntem sclavii emoțiilor?
Sau ele ne dau forța de a ne uita , fără teamă,  în  toate părțile?



11 comentarii:

  1. M-am dus cu gandul la nepotelul meu,la Stefan.
    Sa-ti zic doua perle de ale lui care mi-au placut teribil.
    Il intreba pe taicasu ce face.Pai,uite eu ma duc la serviciu sa fac bani.
    Mami face un bebe(din nou insarcinata fiind),dar tu ii trece lui prin minte sa-l intrebe...ce faci?
    Eu(dupa o clipa de ezitare"reflectie")...eu fac... trei ani!



    Intr-o noapte taicasu uitandu-se pe cer,a exclamat, uite ce luna mare!
    El micutul...Da ...ce luna umpluta!

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu știu cum să-i zic- puritate naivă sau naivitate pură- oricum ai spune, copiii sunt extraordinari!
    Pe la trei ani, iul cel mic inventase un cuvânt- când nu-i convenea ceva , spunea„ ai făcut-o de plaștină!

    Nepotul cel mare avea vreo trei ani și câteva luni, se întorseseră dintr-o țară unde locuiau, el rămăsese la ceilalți bunici, pentru câteva ore. Ne-am dus și noi. Tatăl lui i-a cumpărat din București un robot cât el de mare.
    Eram toți , în jurul unei mese rotunde, pe care sta robotul.
    Horică a început să plângă: că îi fură cineva robotul. că dacă o să cadă, se rupe imediat..
    Nu știu cum a făcut,l-a atins cu cotul,robotul a căzut și i-a sărit o mână.
    Toți adulții( vreo zece) au început să râdă.
    Eu eram lângă el.
    Inițial n-am reacționat, apoi am râs și eu..
    El s-a ridicat și mi-a strigat:
    Buni, ești o NĂTĂRAO!!!

    RăspundețiȘtergere
  3. Este si naivitaea asta o virtute...chiar ma gandesc ca tine de bunatate.Un spirit bun este adesori criticat de naivitate.Daca judeci lucrurile cu amanuntul pierzandu-te in teoretizari ajungi sa devii scortos ,pedant,dificil,uracios.
    Din naivitate trec cu vederea raul altora,pentru ca vreau sa vad frumos lucrurile,e firesc astfel...e drept sunt si fr critic uneori.E bine sa pastrezi aceasta naivitate de copil in suflet...nu e vb de a fi irealist,e altceva.
    Uneori imi spun totusi,naivul de mine,prostule!Nu ti-ai dat seama...
    Dar,nu e vina noastra rautatea ori tradarea altora.

    RăspundețiȘtergere
  4. I-am povestit de curând fiului celui mare o scenă- el avea vreo cinci ani.Îl luase tatăl lui la școală, așa că l-a lăsat să se joace .
    A apărut un director de școală, un tip scund, cu o pălărie uriașă, și cu ochelari mari, de soare.
    Copilul s-a tot uitat la el, era o apariție cam ciudată, cum doar în povești întâlnise, așa că, luându-și inima în dinți, s-a apropiat și l-a întrebat:
    -Nenea, nu vă supărați, dumneavoastră sunteți pitic ?//

    Știi ceva? parcă este de preferat naivitatea unora în locul cinismului altora,care nu iartă „copilăriile„ și tratează sinceritatea ca fiind lipsă de maturitate.
    Își numesc șmecherește duplicitatea „diplomație„..
    hi! hi! mor de râs, văzându-i cât de încrâncenați sunt când își explică„superioritatea„.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vezi,nepotul tau a vazut un personaj ca de poveste,prin prisma frumusetii copilului din el,altcineva,adult fiind ,l-ar fi judecat in fel si chip probabil,ca e ciudat,ca e smecher,etc
      Mi-a venit in minte vb aceea;"frumusetea este in ochii celui care priveste"
      Adica poti vedea urat o persoana sau frumos,in functie de cum esti tu insusti.
      Oamenii rai ii vad pe toti rai,cauta paiul din ochiul altora mereu.Ori ii vad "frumosi" pe cei de aceeasi teapa cu ei.
      Da, suntem ceea ce gandim si simtim in profunzime.
      Examenul este inainte de toate cu noi insine!

      Ștergere
    2. Scuze,fiul,nu nepotul,am ramas cu gandul la "natarao-ua" lui...apropops, dupa ce s-a intamplat,ati ras probabil si mai si...

      Ștergere
  5. Problema are mai multe aspecte:
    copilul avea o reprezentare a copilăriei lui- crea basme, vorbea ore în șir, asta face și fiul lui cel mic, deci el era un povestitor care își cunoștea personajele.
    Domnul respectiv s-a făcut „foc și pară„!
    Soțul nu mai putea de rușine, nu prea a știut ce să zică..
    Când mi s-a povestit, am râs de m-am prăpădit! Cum poți sancționa un copil adorabil, care, brusc, se vede față în față cu unul dintre „personajele „lumii lui? //

    Despre „nătărao„- eu mă distrez, de câte ori îmi amintesc, i-am spus și lui, nu mai știe, nu știu dacă dintre adulți își mai amintește vreunul.

    Eu am „luat” partea cea mai simpatică- el voia să aibă în mine un aliat, eram lângă el..dacă și eu am râs, mi-am primit răsplata..probabil, auzise cuvântul „ nătărău„, nu știa să-i dea formă de feminin,a vrut să folosească vocativul,n-a avut timp, și a ieșit o nostimadă!!
    Bineînțeles că atunci toți s-au prăpădit de râs!
    Copii spun lucruri foarte simpatice!!

    RăspundețiȘtergere
  6. Buna seara, doamna Gina.

    Foarte emotionante amintirile dumneavoastra, doamna Gina.
    Da, cred ca suntem sclavii emotiilor dar totodata cred ca ele ne dau forta de-a ne uita in toate partile si ne ajuta in luarea deciziilor.
    Mie deseori mi se intampla sa ma intorc in timp si sa retraiesc momente din trecut. Cand imi revin in actualitate momentele frumoase, ma bucur ca le-am experimentat, insa amintirile triste ma rascolesc si ma fac sa-mi pun un milion de intrebari la care n-am capacitatea sa-mi raspund si ma intristez si ma intristeez si mai tare ca nu le-am uitat definitiv si atunci invinovatesc uitarea ca este incorecta si nu-si face treaba.
    O seara minunata va doresc, doamna Gina, cu mult drag! :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Dragă Ștef,
    Toți avem „un pod al casei „, pe care îl păstrăm cu multă grijă și dragoste în suflet. Este zestrea noastră cea mai de preț.
    Oricât am vrea, vin clipe, când când ele ne ajută să mergem mai departe. Să luptăm pentru păstrarea copilului din suflet.
    Este bine să scăpăm de cele rele, să punem în locul lor speranțe și credință.
    Te îmbrățișez cu drag!

    RăspundețiȘtergere