în rotocoale

 

viața are gust de covrigi

amintire  dintr-o i mai indepărtată iarnă trecută

povești adevărate pentru prieteni

 În plesnet de bici, frigul înțeapă cu ascuțimea briciului... Piața  este plină.
Unii vând, alții se uită.
Nu poți să n-o observi, păr bogat, revărsat din belșug peste haina cu glugă cochetă.
Fard discret.
Ai putea crede că obrajii îi sunt colorați de emoție. Cine știe ce gânduri îi trec prin minte...
Vinde covrigi.
Și fumează, în rotocoale albăstrui.
Mă opresc la câțiva pași de colțul ei de masă, nu mă vede.
Buna dimineața!
Tresare. Săru’mâna!
Fumezi?
Uimită de parcă  i-aș fi descoperit copiuța,stinge țigara cu o mișcare iute. Pe marginea mesei., lângă șirurile de covrigi.
Vă rog să mă scuzați!
Vecinele, colegele ei de muncă, au zâmbete și vorbe pe buze.
Ce vă uitați, dragă, așa? Este doamna dirigintă! Și profesoara mea. 

De română! 
Covrigii ei sunt tot rotunzi. 

La fel de înghețati ca toți covrigii  îngrămădiți pe mesele cenușii de beton printre care se strecoară, zgribuliți,câțiva cumpărători. 
Vorbele sunt calde.

”Ce sosiră asupra noastră

 

 cumplite acestea vrémi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestŭ fel de scrisoare gândŭ slobod şi fără valuri trebuieşte (subl. I.R.). Iară noi prăvim (adică privim, ne uităm la, n. I.R.) cumplite vrémi şi cumpănă mare pământului nostru şi noaă.”

Predoslovia la Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-Vodă încoace.

Nu am fost pe fază  că în fiecare miercuri a lunii februarie se sărbătorește Ziua  Internațională a Cititului  Împreună, ZICI/World Read Aloud Day).

Eu citesc, pentru  că  asta îmi place.  

Cum, la fel de mult, îmi place  ca, din când în când,  să-mi cumpăr o carte, pe care să o citesc imediat.

 Recunosc  că s-au adunat în biblioteca  mea  și  niște  cărți  care așteaptă să le  vină rândul la lectură.

  Sunt cărți pe care nu le  mai pot citi cu viteza de odinioară.  înaintez,  revin și tot așa..  Bunăoară,  ultima carte, aceasta scrisă de Elif  Shafak.  Este  dificilă,  nu  ca stil, chiar  m-a cucerit,  este dificilă, pentru  că  tema centrală  nu prea  mi-a fost la îndemână.

   Cum ziceam,  simt o mare  bucurie când  dau pagină după pagina:eu,foșnetul plăcut al foii,lumea cu mereu  nelămuritele-i probleme. !

Grație  unui prieten, abordez  și lectura online- este mai dificil, trebuie  să  rămân pironită mai multă vreme în fața laptopului. 

Oricum, este  minunat  să citești!

   Aș zice  că  mai  am niște motive  de  bucurie, în legătură  cu cartea:copiii mei  au citit de mici, citesc și acum  mult mai mult,  copiii lor iubesc cărțile.

   Cât despre foștii mei elevi- la  vremea respectivă  citeau ( unii de plăcere,nu-i așa,  Cami? alții cam de nevoie, pentru că înainte de  vacanță primeau  lista  cu lectura obligatorie(  poți să-i zici  cum vrei), iar apoi, venea  un fel de scadență. lucrarea,  nota trecută în catalog.

  Unii mă vor mai fi fentat(  mi-au spus mai târziu),  mulți, însă,  s-au ” contaminat” cu boala asta  frumos de dus„ cititul„

 În minutele de dinaintea  concertului, intru în librăria centrală a orașului, unde  mă  văd  cu  altă fosta elevă dragă mie, Anișoara.  

 Este fericită, nu pentru că îi fac  vânzare, este fericită  că ne  revedem în lumea  cărților!

Aseară, am  găsit o carte  pe care  trebuia să o fi citit mai demult. 

 O cumpăr săptămâna  viitoare!

Cărțile  din imagine sunt cumpărare și citite în ultima  vreme, Anthony Hopkins  este  cadou primit de  Sărbători).

 Nu-i așa  că  fac  bine  vorbele   cronicarului Miron Costin?

 „Că nu ieste alta şi mai frumoasă, și mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor.”

”fără ocupație”?

 Cu gândul la o zi bună

Și la o lecție fără cuvinte.

Din motive doar de ea știute, pestrița doamnă ( își poartă semeață în toate anotimpurile același costum în alb și negru, croit perfect pe talie) si- a abandonat bojdeuca zidită atent între ramuri.

Pentru meditație și relaxare, nu se oprește oriunde.

Alege cea mai firavă rămurea, înghețată săraca de ea...

De acolo,privește lumea in toate actele ei de teatru, cu intrare gratuită.

Ca o mare doamnă ce este!

„Dacă nu ne schimbăm,

nu creștem. Dacă nu creștem, nu trăim cu adevărat.”

( povești pentru prieteni)
Era în iulie 2005.
Iubitoare cum sunt de excursii, mă aflam într-un autocar , împreuna cu alte 36 de persoane. Șoferii, ambii tineri, cravată, cămașă apretată, cu mânecă scurtă . Ochelari de firmă ,asortați.
Conduc bine. Atent. Cu pricepere.Fără crispare. Mașina aleargă nestingherită pe panglica neagră, netedă ca-n palmă , străjuită de pereți albi, înalți de sârmă. Peisajul nemțesc verde, ordonat se așterne de-o parte și de alta a drumului. Kilometri întregi de păduri unduioase, separate geometric, din loc în loc, de drumuri înguste, perfecte. Apoi, dintr-odată apar felii uriașe de ogoare, lucrate ireproșabil -porumb, cartofi, sparanghel, vită-de-vie, prinsă pe sârmă, parcele multicolore de flori.
Un râușor mângâie discret așezările ordonate ca niște soldăței- case albe cu acoperișuri gri, semețe. Grațioase în simplitatea lor calculată.
Începe să plouă mărunt. Picăturile plescăie, lovind geamul mașinii. Apoi , din ce în ce mai des, mai rapid. Privesc pădurea nesfârșită. Brusc, autocarul se oprește.
În dreapta pădure. În stânga -la fel.
Cuvântul pană se transmite ca într-un telefon fără fir până la ultimul excursionist. Mă uit la ceas.15, 49.
Cei doi șoferi își pun impermeabilele , iau o ladiță cu scule și coboară. Li se adaugă și conducatorul grupului.
Se intețește ploaia. Tunete și fulgere puternice spintecă amenințător cerul.
Se aud lovituri dinspre capota masinii. Tot mai dese. Tot mai puternice. Cum persoanele din autocar sunt, în majoritate ,femei, încep discuțiile. Cele mai multe sunt revoltate . Au trecut deja 40 de minute și autocarul stă. Pe dreapta.
Cei doi șoferi, care cu o oră înainte păreau niște domni, devin, brusc, agresivi.Lovesc, pe rând, cu ciocanele , în locul unde presupun că ar fi buba .
Motorul tace.
Noi așteptăm.
Se așterne , ca o baltă , liniștea. Vom dormi aici? În autocar? Pe o autostradă, in mijlocul unei păduri, departe de granița cu Franța?
Cineva îi cere domnului B. să sune undeva- la un service nemțesc ori în țara, la agentie.
Cu o umbrelă de împrumut, sfidând ploaia aspră ,B merge la primul telefon de pe autostradă și solicita ajutorul unei firme specializate în reparații auto.
Peste vreo 15 minute își face apariția un echipaj de poliție , care constată că există o problemă tehnică , la un autocar românesc , plin cu excursioniști, ce se deplasează spre Franța. Ni se promite că va veni o echipă de mecanici.
Plouă din ce în ce mai tare.
Se lasă o pâclă deasă peste pădure . Plictisite de așteptare, doamnele emit tot felul de teorii, care mai de care mai bizară.

O mașină albastră oprește în fața autocarului. Coboară doi tineri, îmbrăcați în salopete. Impecabile. Unul poartă o gentuță. Ca de medic.
Nimeni nu a înțeles cum, în mai puțin de 10 minute, fără zgomot, fără lovituri de ciocan, fără clești, au pornit motorul. Cu calm.
Și manieră. Treaba nemțească.
S-a oprit ploaia. Pornim.

Ne așteaptă Parisul.

p.s
Prima imagine este a podului  construit de  nemți, în timpul celui de-al doilea război mondial. El lega două sate  dâmbovițene, Ungureni  și  Crovu.

A doua imagine  este   a  unui drum   situat  la  doi pași de capitala  țării, 2026,

timpul trece grabnic

Primele gânduri i s-au deschis în ciorchini  pe la  jumătatea lui decembrie trecut, imaginea este  din această dimineață. 

Bea apă nu prea multă, soarbe lumina din fereastră, tăcută, își închide, din când în când, câte o cupă, alta îi ia locul.

   Dimineața, îmi dăruiește  energie și bună dispoziție.

  Oficial. este Sărbătoare!

  M-am gândit la  marele  Cuza, la Elena,distinsa lui Doamnă, la  Moș Ion  Roată, la hora din curtea  Școlii mele,dintr-o pauză mare,eram în clasa a  VI-a), la sătenii veniți, fără să-i fi chemat cineva, să se prindă în hora noastră,copii crescuți acolo, în vatra satului, educați să spunem sărut  mâna și să ne bucurăm de inocența copilăriei

Altfel, lumea cu ale ei întâmplări, parcă prea multe rele, aleșii se întrec în jigniri, auzi ”lăutarul”,nume pentru un înalt și  harnic demnitar, câtă lipsă de respect, gogomănie i-ai putea zice, mulți se plâng, deși nu le merge rău deloc,tot mulți se prefac,în continuare că muncesc( ieri am ajuns în două instituții  total diferite ca obiect al muncii, asemănătoare  doar prin lipsa  de interes a unor angajate față de om, din a cărui contribuție ele se odihnesc în scaune  călduțe, indiferent de anotimp, undeva, într-o parte a  țării, visurile copilăriei ucise în chinuri cer „dinte pentru dinte”,  o, Doamne, cine  mai este omul?

Se  apropie  de sfârșit prima lună din an, prea multe întrebări, ce puține răspunsuri, cine pe cine  să  mai învețe  omenia, din ce parte  vor bate  mai tare vânturile  primăverii?

ca și cum retrăiesc clipa

 Îți mai amintești mirosul cernelii?

În magazinul sătesc din mijlocul satului,îmbibat  cu un parfum inconfundabil
printre tot felul de mărfuri rânduite cu grijă:viguri de stofe, stambă si diftină, halva, măsline, fidea, zahăr cubic, bomboane, cuie, crema de ghete, nasturi, perdele, ață de cusut, turtă dulce, sare, untdelemn,scrobeală,undeva, pe un raft, lângă caiete si cărticele pentru copii, penare si sugativă, nea Angheluță, vânzătorul, pusese o sticlă de un litru, din care, în schimbul unui leu,ne umplea călimara adusă de acasă.

Momentul acela avea un farmec special, la care mă gândesc, adesea, cu multă tandrețe, aș zice.💗

Tu?

”căci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut”

  povești  adevărate pentru prieteni

În  lumina  răcoros-albăstrie a lunii, scânteiau  nespus de frumos serile de iarnă.Uitau de ger.

 Retrași în  cuștile lor căptușite cu paie, chiar și dulăii care păzeau casele tăceau.

  Dintr-odată, peste  calmul serii, se revărsau niște voci puternice.  cor fără dirijor!

 Mai mulți flăcăi, doar ei își știau numărul,unii abia întorși din armată, alții așteptând încorporarea, dinspre  centrul satului se îndreptau, cântând,  către casele lor.Poate  că se opriseră pe la „mat”  sau poate  nu.

Am în minte  câte o strofă sau doar câte un vers”  Zărzărea,zărzărea,  zărzărică, mândra  mea, Pe la poarta  mândrei mele  Ionel trecea„..”Alunaș cu alunele/ De unde  vii, băiețele?...”

 Cu îmbrățișare maternă, seara  primea  cântecele lor care  răsunau mai puternic în dreptul câte unei case.Acolo locuia o fată de  măritat

   Din spatele perdelelor, eram sigură  că obrajii verișoarelor mele, gemenele, se  îmbujorau știind  că muzica aceea inconfundabilă era  chiar pentru ele.

Din când în când, în vreo vacanță, îmi plăcea  să le reamintesc că eu, școlărița mă bucuram nespus să  ascult cântecele acelea cu dedicație  nerostită

Au zburat anii, gemenele  s-au măritat, au crescut copii și nepoți, apoi s-au  stins.  Discret, sfios, ca ele însele.

Priveam  cum se așterne liniștea serii, gândindu-mă la ele, la  flăcăii de odinioară, plecați și ei într-o altă dimensiune a  eternității.

  Și m-a venit în minte ceva- un fel de  ritual  păstrat și el- cine știe cât...

Una dintre verișoarele tatălui  lui,ceva mai târziu croitoreasă neîntrecută- îi plăcea  să spună că ”a îmbrăcat toate femeile din sat„- mi-a  arătat, tot într-o seară de iarnă, eram, de acum elevă de liceu, colecția ei de ilustrate. 

De mărimea  unui sfert de coală, hârtia gălbuie avea, pe o parte, loc pentru  numele destinatarei și al  celui care o trimisese. Creionul chimic era  la mare  căutare.

  Pe cealaltă față a ilustratei, se  adunau imagini cu  flori de câmp, chipuri de fete, ulițe și case...

 În pauzele balului de Crăciun, fetele primeau,  mai fățiș,mai pe ascuns,  din partea admiratorilor. acele  mici comori. Către final,  cineva  trecea  pe la fiecare domnișoară  și le  număra.

Fata care primise cele mai multe ilustrate devenea, până la Paști, „regina  balului”.

Nu știu  când  va  fi dispărut  obiceiul. nici  ce se va fi întâmplat cu ilustratele  mătușii mele. 

Nici ea nu mai este, o văd doar în  gândul meu,mereu zâmbitoare!

 Ce știu, vezi  nu prea am cum să uit, este  că satul acela, al meu, situat între două râuri, Argeș și Neajlov, avea ierni unice, scrise într-o  poezie unică și ea! 💖

lecția de frumusețe,

  dar și de forță!

Ai putea zice că imaginile sunt din alt anotimp.

Le- am surprins, cu uimire, este adevărat, în urmă cu 10 minute

trecere

Ai putea să razi, cum la fel de bine ți- ai șterge o lacrimă căzută din suflet de copil ascuns în trup de adult.

Din omul de zăpadă nu prea înalt- atât au putut aduna niște mâini de copii veseli- a rămas doar o imagine vagă a iernii trecătoare...

M-am gândit la copilăria mea, la copiii mei- tați, la mânuțele lor dibace.
M-am gândit la Mama- era Ioana💖

de Bobotează

”Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se se va mai face”; nu este nimic nou sub soare„Ecleziastul”

povești pentru prieteni.

Mie îmi plac amintirile. De toate felurile. Binele, acea stare blândă care te ocrotește precum, cândva, degetele mamei, nu ar avea atâta căldură, dacă, din când în când, nu ai primi câte o răpăială ca de ploaie rece.Când îmi trimit gândurile în copilărie sau ele mă trimit acolo pe mine, nu sunt deloc tristă.

Dimpotrivă, aș zice. Mă simt între ai mei, revăd locuri dragi, mă împresoară senzații dulcege, parcă și gustul este altul decât cel din clipa asta.

”Tale”,bunicul meu matern,a făcut naveta,toată viața: de la Ziduri, la București, fie arșiță, ploaie sau ger.Nu se plângea niciodată.

Mama era a doua între cei șase copii,trei fete si trei băieți.

La bunici, mergeam, trecând două sate și un câmp. Pe jos. Sau în căruță. Cu bicicleta, ceva mai târziu.

De trei- patru ori pe an, rămâneam la ei,câteva zile, să ascult cum de sub pălărioara lucioasă a ceasului de masă,cu ecranul cât palma, pe care erau înșirate cifre mari, albastre si figuri de copii, se dă ora exactă.

Să mă uit la tabloul cât jumătate de perete, în care o femeie tânără scotea apă dintr-o fântână.

Târziu, mi-am zis, mai mult ppentru mine că putea să fi fost realizat de Grigorescu, născut în Pitaru, sat aflat la doar câțiva kilometri de cel al bunicilor mei.

Și să o urmăresc pe”mare”, bunica mea, în bucătărioara ei, mereu proaspăt văruită, mestecând, neobosită, în oalele mari, de pe plita care nu avea niciodată timp să se răcorească.

Din leafa de ceferist a lui ”tale” și din munca lor la câmp, au strâns zestre pentru toți copiii.

La fel.

Pământ și loturi de casă pentru băieți, pământ, ceva mai puțin, lăzi viu colorate, pline cu lucruri de casă, salbe cu câțiva galbeni, și haine pentru fete.

Parcă văd disperarea de pe fața mamei, care n-a descoperit la timp ce intenții am cu paltonul ei de camgărn negru și guler de vulpe roșcată.

Cu chiu , cu vai , am scos ceva, fără formă concretă, nici pardesiu, nici jachetă.

Eram prin clasa a VII-a.

La sfârșitul fiecărei toamne, bunicul primea de la serviciu un palton de stofă bleumarin. Se strânseseră mai multe. Pentru fiecare băiat câte unul.

Unchiului Bălașu-înalt, blond cu ochii verzi- îi venea cel mai bine raglanul. Când pleca la bal, rupea o garoafă roșie, din ghiveci.Cu un gest ștrengăresc, și-o agăța după ureche.

De Bobotează, după ce se întorceau de la biserică, în văzul lumii, se arunca în apa ca de gheață a râușorului Răstoaca. N-am prins niciodată spectacolul, pentru că nici ”mare” nu-l vedea. Tremura de fiecare dată, până îl vedea intrând pe poartă.

Casa cu pridvor lung și scară înaltă nu mai este de mult.

Ulița s-a oprit lângă fântâna secată.

Nepoții sunt bunici.

Care pe unde.

”Mult e dulce și frumoasă

Limba ce-o vorbim,

Altă limbă-armonioasă

Ca ea nu găsim.”

Gheorghe.Sion

Cine și când  va fi stabilit ca unele limbi vorbite într-o parte sau alta a lumii să fie mai dificile pentru alții, mai frumoase ori mai puțin plăcute altora? 

Poate  că de asta  va fi apărut biblicul  Turn Babel, ca o pedeapsă divină pentru diversitatea lingvistică.  Sau utopia revenirii la Vârsta de Aur, creându-se limbi artificiale, cum ar fi esperando.

Nu am cunoștințe  despre aceste probleme, ce știu eu este  că iubesc limba română cu  extraordinara ei zestre, cu capacitatea ei de
îmbogățire, mai ales prin crearea  unor structuri lingvistice și  idiomatice, pornind de la  diverse cuvinte de  bază.

 Încerc o  mare tristețe, descoperind aici, pe diverse rețele  de ”comunicare”  nu  doar despre zdrobirea  frumuseții limbii noastre, dar și despre inventarea  unor trivialități, care se răspândesc  uimitor. 

 Dureros este  că ele  sunt preluate de către  copii.

  În  dauna  păstrării și însușirii  structurilor lingvistice românești nespus de  frumoase.

Mă  gândesc  că  n-ar strica să încercăm împreună  să  mai facem o  scurtă recapitulare, înainte  de întețirea jignirilor prin înaltele  noastre  foruri  spuse  sau scrise,  încercând  să   arătăm  frumusețea limbii  noastre prin structuri lingvistice, pornind, astăzi de  cuvântul „ gură”.

Precizez  că  nu am consulta  DEX, nici  DOOM.  

 Mă bazez  pe ceea ce știu și simt. Am scris expresiile idiomatice așa  cum mi-au apărut în minte.

 Poți completa lista!

 Chiar cu  structuri simpatice, excluzând înjurăturile.  Bine?

Cât despre   fotografie, poate  că ar părea aiurea, eu  cred  că așa este limba  noastră. înfloritoare, colorată, neobosită.

Așadar,despre  cuvântul  „gură„.Sensuri de bază. cavitate  bucală, organ al hrănirii,al  vorbirii, al cântatului.

Pentru sensul secundar, m-am gândit la acele  construcții care păstrează apropierea  de  sensul propriu.  gura podului (porțiunea prin care intrăm  în podul casei folosind  o scară),gurile  Dunării, gură de canal/ evacuare,, cred  că și numele unor plante  ar putea fi integrate aici, dată fiind forma lor. gura- leului, gura - lupului.

Construcții lexicale românești:

a sta cu gura pe  cineva -a cicăli

a sări cu gura- a interveni neinvitat

a lua( a rupe) de la gură -a se lipsi de hrană, pentru un scop 

gura bate fundul- a primi pedeapsă pentru  felul nepotrivit în care  vorbești

a face gură-  a face gălăgie, a se împotrivi

cu gura mare- care   se dorește important vorbind  tare

el cu gura lui-  fără tăgadă

a intra/ a ajunge în gura lumii- a deveni subiect de discuții

a da gură- a săruta, a striga

a-i lua gura-  a se îmbolnăvi, a tăcea

a pune gura- a gusta, mai nou- a pune botul  - a se amăgi

a-i merge gura-  a   vorbi  mult  (  și bine)

a i se muta  gura-  a  se îmbolnăvi

tacă-ți  gura!  oprește-te!

a-i lăsa gura apă- a  jindui, a  pofti la ceva

gură în gură- apropiați

a rupe gura târgului/ a satului/ a lumii-  a se impune prin ceva personal

a nu pune nimic în gură- a se înfometa, a posti

de la mână până la gură  -repede

a-și bate gura- a  vorbi inutil, a insista

a se uita în gura cuiva- a fi indiscret, a asculta

în gura iernii- când se lasă gerul

gura!  taci, potolește-te!

tacă-ți gura!  ajunge!

gurile rele- bârfitoare

 a zice din gură- a  cânta, a doini

pică , pară mălăiață, în gura lui  nătăfleață- a  fi leneș, a aștepta   să primești fără efort propriu

gura mică!  vorbește încet!

 cu ura mare- vorbește mereu, ca și cum le-ar  ști pe toate

gură spartă- nesincer

a ajuns la   gura sacului- a terminat proviziile, banii etc.

are o gură cât o șură-exagerat

a se lua în gură- a se certa

a-i da peste  gură- a  lovi, a jigni

a țipa ca-n gură de șarpe-  a cere ajutor negreșit

gura păcătosului adevăr grăiește se da de gol

a o (-l) lua gura pe dinainte- a de deconspira

a-i pune  pumnul în gură- a   sili, a  opri.

din gură în gură- a se răspândi  pe cale orală

mânca-ți-aș gura( poate  fi admirativ), dar...ar fi de preferat

pupa-ți-aș  gurița, așa-i?

Specială, unică prin mesaj este  împletirea  metaforică

” ..pe-o gură de rai„.

Nu am pretenția  că  am descoperit toată  bogăția  lingvistică, pornind de la  un cuvânt cu largă circulație...

  Ce-mi doresc este  să  vorbim despre frumusețea limbii noastre, despre filozofia și înțelepciunea ei, păstrate în cuvinte și sintagme.

Să fim optimiști, buni  și înțelegători unii cu alții!💖

Pentru speranță și Pace!

 

Să trăim sănătoși marea bucurie a primei zile din 2026, la Viena!

Concertul de Anul Nou, dirijor Yannick Nezet- Seguin, director muzical al Operei Metropolitane din New-York.

Muzica face parte din natura umană.💖

Acest concert este ca o declarație de dragoste pentru omenire.

Magnific!💖