Toată viața este ca un salon de așteptare

„Gară pentru doi„

 (sau când imposibilul  pare posibil...)

http://pefilme.com/vokzal-dlya-dvoikh-gara-pentru-doi-1983/

  Am văzut  filmul  cândva, sunt mulți ani de atunci, chiar nu mai știu câți. Filmele  adevărate și cărțile foarte  bune  nu se uită  niciodată, de tot: o gară, un peron,  un pianist și o chelneriță, câte încurcături, un pian,o vină, care nu este a lui, închisoarea, o iarnă, ce iarnă!  drumul, un acordeon 

Și o iubire.//

   Sfârșit de februarie cu ploaie și nori, o zi între altele ca ea.

Sau diferită.//

„Nu mai trăim, rătăcim,  nu mai suntem la fel, ne-am pierdut flacăra, dar, nu e prea târziu să alegi alt drum.

”Am avut noroc, mâna aceea  mi-ai întins-o dumneata.

 Sunt tot timpul  cu oameni, printre oameni, dar sunt singur.”

”În viață nu depindem de șefi, ci cine  este   de serviciu.”

„Așa ești tu- firească  și   mă faci  și pe mine să fiu firesc, să mă simt ca tine.. Sunt așa cum  sunt. Nici nu știi ce însemni.

 Ești minunată!„

O chelneriță și un pianist..

„De ce  vorbim prin peretele ăsta?...da, eu sunt un om cu principii.

Platon Sergheevici. Vera.

”Nu te teme, joacă  totul pe o singură carte.

Dacă nu ai un as  în mânecă,

 miza e chiar viața ta

Să nu te temi  de o nouă încercare!„

Deci?

”Curând, viața mea  va fi la clasa a  treia....”

”Rătăcim,  nu e prea târziu să încerci  ca la început, să alegi alt drum, să crezi în magie

Să nu te lași,

Grăbește-te!„

nu te-ai priceput..

( sau ”Numai una„ sau: „Fă cruce, fa...„`)

„Nu ești supărată? Nu, dar tu?
Nici eu!
Și mă ierți? Lisandre, eu am fost de vină! 
Răsărise luna, galbenă și plină,
Ca o fată blândă care-n chip duios
Vine sus din ceruri să ne-aducă jos
Liniștea și pacea zărilor albastre
Și cu dor să umple sufletele noastre.
Sub cireș iubiții mult timp au rămas.
Când din ușa tinzii s-auzi un glas
Mustrător, dar dulce: Unde ești, Simino?
Ne culcam! Pe ușă pui zăvorul, vino! „

Se întâmplă ca- o fi hazard, o fi altceva- unele lucruri, aparent fără vreo legătură, să se lege. Ieri, am primit pe mail  niște  glume simpatice. Printre ele, și aceasta:

Coşbuc trecea foarte rar pe la Terasa Oteteleşeanu, locul unde se adunau, de obicei, scriitorii.  El a nemerit, însă, o  dată acolo, când cafeneaua era goală.
– Domnule, i s-a adresat un chelner, luați loc la altă masă, aceasta este rezervată poeților!
– Scuzați-mă! a spus Coşbuc și s-a mutat alături.„ 

Am zâmbit a  mâhnire...

Ceva mai târziu, tot ieri, aflu de la radio, „România  cultural” că niște domni, doi la număr, lansează la librăria Cărturești, din București, în  ziua care tocmai a fugit, un volum de poezii, intitulat , după cum a fost nășit-

111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română . 

Adică ei ar fi citit toate poeziile românești  de dragoste scrise  de pe  la 1785 până  la  sfârșitul anului trecut și, după o asemenea muncă, au ales  poeții ”reprezentativi”, fiecăruia publicându-i-se câte o poezie. Condiția a fost ca acea poezie să fie „vie„.

 Așa se face  că i s-a găsit un loc și lui  Mihai Eminescu. ( printre alți 110)

  Care  va fi fiind poezia potrivită, asta o să aflu doar dacă  o să cumpăr antologia.

Pentru George Coșbuc, însă, nu s-a găsit niciun colț de pagină, acolo... 

Ce mai contează cine a fost George Coșbuc, ce mai contează că, pe  lângă  patru volume  de poezii,  a tradus: „Divina Comedie„, „Sakuntala„,  Epopeea lui Ghilgameș„, Georgicele, „Odiseea„, „Don Carlos”„Rig Veda„sau„ Mahabharata„? că i-a citit în original pe Lessing, Weber, H.Heine, tălmăcindu-le poeziile?

 „A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în imitații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”Liviu Rebreanu

Noroc cu  ai noștri compozitori, care,  mai răbdători fiind,  își fac timp să-i pună  versurile pe note muzicale, că altfel, cine i-ar mai rezerva lui George Coșbuc un loc la  masa poeților?

https://www.youtube.com/watch?v=aMTyM-p4Tp8

Când ai vreme, poate citești  aici:

http://www.poeziile.com/autori/George-Cosbuc/referinte-critice.php

și, bineînțeles, aici:

http://www.cadouridedragoste.ro/poezii-de-dragoste_George_Cosbuc.php

că nu este alta mai frumoasă

 și mai  de folos, în toată viața omului, zăbavă  decât cetitul cărților.
 Miron Costin

Știa el, cronicarul, ce spune!

 Astăzi, după aproape patru secole, când  globii oculari umani sunt  tot mai atrași în multe și felurite preocupări,cititul  nu prea mai  pare a fi o așa de plăcută  zăbavă.

  De mai mulți ani,în 80 de țări, anual,există o sărbătoare a cititului cu voce tare. Scopul unei asemenea inițiative  urmărește  să  cultive, la copii, mai ales, dragostea pentru  citit, de fapt, este ceva  special,dorindu-se  conștientizarea  faptului că oamenii care citesc sunt mai altfel,mai  profunzi,mai înțélepțí decât ceilalți. Și,da,lectura îi ajută  să înțeleagă că doar citind pot percepe complexitatea  realității  și pot să se integreze mai ușor între ceilalți semeni.

  La noi, tradiția  sărbătoririi naționale a  lecturii cu voce tare  a împlinit abia un an  pe 4 februarie și, pentru că a fost făcută specificarea că  respectiva operațiune  nu trebuie să aibă  o dată fixă,în 2016, sărbătorim cititul- iată- astăzi, 24 februarie!

 De ce citit cu voce tare?

 Eu cred că pentru copil,de când este el mic de tot, glasul  mamei, al  bunicilor,al tatei sau al fratelui mai mare, cu modulații și dragoste, cu blândețe și cu  multă afecțiune,iar mai apoi al dascălului,creează în minte și în suflet iubirea pentru  cuvântul spus, pentru cuvântul scris. 

Pentru carte!

Gândul mi-a alergat la întâile mele lecturi...

Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.

Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. Nu prea înțelegeam eu, pe vremea aia, cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.

Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe  rând, câte o poveste. 

Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!

”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„..

Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite. Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. 
Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor din cămăruța cu  scăunele  gălbui.//
Și  m-am gândit, fără să vreau la o discuție pe care am avut-o în avionul care ne ducea, pe mine și  pe  bunica unui  adolescent, către țara lui Andersen.
 Doamna, fost jurist, își dedică timpul grijii pentru unicul nepot, elev de gimnaziu. Într-o zi,  buni află că tânărul trebuie să citească  din Sadoveanu. Fericită  că poate fi de folos, dă fuga la librărie și se întoarce cât poate ea de repede cu ”Neamul Șoimăreștilor”. Nepotul se uită la carte, se uită și în ochii plini de emoție ai  bunicii, și, revoltat i se adresează:
- Ce naiba, măi buni, nu înțélegi deloc ce-ți spun, am zis  că am de citit un capitol, și tu  vii cu o carte întreagă...

Viața este exact ceea ce  facem noi din ea;ce vrem de la ea și cât reușim este  problema  fiecăruia.

Ca-ntr-un ritual

Îmi place pădurea!

În  splendida-i gamă de ritmuri sonore.

  Cu  tot alaiul ei de vestitori:scufițe

 verzi de mugurași  sfidând răcoarea brumelor târzii, îndrăznețe smocuri de frunze, adiind ștrengărește în  lumina soarelui  de mai, bogăție de verde cât e vara de mare. Verde lucios, chemare  tainică ,șoapte și zvonuri, vâlvătaie de aramă în leneșe apusuri de vară.

 Ador  florile- frunze de toamnă cochetă, spectacol haotic, subtilă melancolie, umbre și pete de soare, parfum imprecis, trepte  de cald și răcoare...

  Și când  iarna se lasă, cernând din înalt alb nesfârșit, pădurea adoarme.Grăbite înserări, răsuflare  cuminte din  sute de piepturi, firave  albăstrui scânteieri printre ramuri plecate.

Îmi place pădurea!

 Aștept să renască- verde, bogată, culoare și forme, suflet de vânt răscolind depărtări !

om mai vedea...

A făcut piatra să cânte pentru omenire, cum însuși  mărturisea, spunea lucrurile  mari, parcă  în treacăt, țâfnos și  greu de suportat în discuții,( au spus  cunoscuții)spartan ca mod de viață, era asemenea marinarului care vede piatra, neștiind  cum va fi dincolo de ea, a îngropat cu dalta  iubiri și demoni, neliniști și aspirații.

De la Paris, de opt ori  s-a întors  în țară. 

 Cine-l va fi înțeles mai bine decât el însuși?

Poate doar  femeile...

Constantin Brâncuși

19 februarie 1876, Hobița ( cuvântul  sună ca  un nume de zeiță)/16 martie 1957, Paris.

Și pentru că  toate trebuiau să aibă un nume, a plecat din satul lui „ca o solie”

Marin Sorescu

19 februarie 1936, Buzești/8 decembrie 1996,  București

”Mulți m-au sfătuit

Să mă dau la fund pentru o vreme.

E mai bine așa

Pentru o vreme.

Și m-am dat.

La fund toți se împiedicau de mine.

Și am ieșit iar la suprafață.

Acum om mai vedea...„

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2014/10/odata-ajuns-la-simplitate.html

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2012/04/copacii.html

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2015/02/viata-se-aseamana-cu-o-spirala.html~

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2013/09/frunza-verde-frunza-galbena.html