din borangicul gândurilor bune

povești adevărate pentru prieteni.
Nu știu care să fi fost ultima oară, când am citit, scris cu litere strâmbe, afișul lipit pe vreuna dintre curțile satului „Primim gogoși de mătase„, alături de hârtia albă, cu decupări circulare...e mult de atunci.
În satul meu din câmpia Argeșului, toate femeile creșteau viermi de mătase, gândaci, cum le spunea, fără vreo
spaimă, lumea.
N-a fost mic deloc numărul dimineților înrourate, când, supravegheată de ochiul atent al bunicii, înarmată cu un cârlig lung de lemn, atentă să nu-mi scape sacul de pânză albă, agățat de după gât, m-am cocoțat în bătrânul dud din grădină. Frunza, hrana gândacilor, trebuia să fie mereu proaspătă, crudă, curată.
În fiecare vară, o cameră de lângă bucătărie devenea casa lor, paturi suprapuse, ferestre acoperite,un zumzet neobosit. Erau tare mâncăcioși.Ca să primească bani buni pe gogoșile perfecte, de culoarea aurului, gospodina muncea toată ziua, uneori le schimba așternuturile chiar și noaptea. Bunica mea, măicuța, nu vindea toate gogoșile, improvizase ea un fel de mașinărie, nu-mi vin în minte detalii, știu doar că punea gogoșile la topit și scotea din ele un fir subțire, fin, pe care apoi îl țesea la război.

Rezulta o mătase cum nu am mai văzut vreodată,borangicul!
La cinci/șase ani, amândouă eram născute în aceeași zi de iunie, asta aveam să aflu târziu, când măicuța nu mai era, pentru că am pierdut-o chiar în prima mea zi de școală,m-a dus la tanti Niculina lui Iedu, o doamnă delicată, cu ochi de artistă, care mi-a lucrat, cu un fel de vizibilă tandrețe, cea mai frumoasă rochiță la care aș fi visat vreodată.
Borangic auriu, brodat în ajure mici, mânecuță bufantă, fustă creață, prinsă în cordon.
Au fugit în goană anii.
Fotografia cu noi două la Târgul Titului nu mai este...în fâlfâire de vis, dorul și-a făcut loc undeva într-un colțișor de suflet.
Și cu el, chemarea tainică a borangicului.
Cu dorul  la anii aceia  încărcați de o  frumusețe greu de  înțeles astăzi, pentru  unii, ii cumpăr mezinei  dintre nepoți rochițe  cu plătcuță  sau prinse în cordon mângâietor.
Se  continuă, în sufletul meu, acel strop  de  tandrețe pentru rochița  ca de bal!

clipa are multe chei

povești adevărate pentru prieteni

Se întâmpla în 2003.povești

Aveam un aparat de fotografiat vechi, rusesc. Abia știam să-l folosesc. Era prima mea excursie după 1989.

Italia. Pompei figura pe listă, în ultima parte a șederii în peninsulă .

La intrare este un rodiu cu o coroana împărătească împletită. O mâna invizibilă a împodobit-o cu mii de fructe. L-am văzut abia la ieșire,acum, trebuie să fi ajuns gigant.

Stă de veghe, martor al curgerii vieții, mereu într-un unic, nerepetabil sens.

I-am furat o frunză, o păstrez  undeva, printre fel și fel de  nimicuri dragi.Sub un soare dogorâtor am bătut  cu piciorul, într-o jumătate de zi, toate cărările fostului prosper oraș.O lume carbonizată scoasa la suprafață, întâmplător, după milenii de întrebări.

Pompeiul de piatră și de nisip, Pompeiul de iarbă țâșnind de unde nici nu te aștepți nu doar te uimește,te înspăimântă.Acolo, printre ziduri pârjolite  de  foc, tufe de  trandafiri sălbatici cățărați pe după pietre, toate vorbesc. Totul, absolut totul, este efemer.  Se spune că atunci când Vezuviul a scos pe nări foc, zguduind lumea, topind totul în cale, cu lava lui  fiartă, teatrul era plin. Romanii se distrau.
M-am oprit pe o piatră din amfiteatru. Am închis ochii, încercând să-mi imaginez clipa. N-am reușit. 
 Case, străzi, ateliere, prăvălii.  Pe un perete, cineva a scrijelit‘camera de plăceri„, un pat, un cămin de sobă,o lampă.,
trupuri carbonizate, urme firave ale unei alte lumi.
 Printre ele, flori și arbuști.
Oamenii uită, este legea firii.//
Două zile mai târziu, într-o dimineață albastră, am ajuns la Capri.

Fața în față două lumi:lux, grandoare, plăceri, paradisul terestru al insulei. În  mijlocul mării, mereu  amenințător, el, Vezuviul, titan stăpân peste ape .

Doi ani mai târziu, am ajuns în Grecia, o săptămîna în Creta. Am vizitat grotele de la Matala, apoi Santorini. Pe o bucată desprinsă din ea, se afla Kameni, care de-a lungul vremii a erupt de multe ori. Chiar și despre Santorini se spune că ar fi apărut dintr-un crater. Undeva, în spate, muntele vulcanic își profilează amenințătoare  statură de colos.
Plaja neagră de la Kamara este o amintire întunecată.

Vulcanii!
  În clasa a IX-a, lecțiile de geografică fizică ale domnișoarei Lupescu erau povesti cu multe necunoscute. Încercam să văd cu ochii minții ascunzișurile pământului:Orizaba. Popokatepetl și câte alte nume, fără să le asociez cu teama, poate doar  cu un fel de magie.

Au trecut anii. Ne fură vraja mării. Și albastrul nesfârșit al cerului. Și atâtea frumuseți ale Terrei.
 Timpul șterge spaimele. Sau doar le acoperă.
În adâncuri, clocotește focul. 
Pământul își continuă mișcarea.

Omul?

  Cu ale lui...

cântecul departelui -aproape

De ziua  celui mai drag dintre  vagabonzi, îți fac un dar, o recomandare: citește  sau recitește „Neranțula”.

Sau, dacă ai vreme, du-te la  Brăila  și vezi locurile, ascultă foșnetul lanului de porumb din  spatele  „Casei memoriale Panait  Istrati„.

10 august 1884/ 16 aprilie 1935.

O să-ți vină în minte toată drama din ” Ciulinii Bărăganului”.

Și 

„ Neranțula„.
Ce nume! o mie  de clopoței sau de flori, într-o sălbatică simfonie!
„Ea va trăi m

ereu,

Pe prundișurile 
Insulelor trandafirii,

Mereu nesupusă,

Mereu sălbatică,

Cu gleznele-i
Atât de  alb-strălucitoare,
Încât vederea lor
Trece ca un fulger pe deasupra mării
Și luminează  lumea-ntreagă...„
  Sunt niște ani de când am citit cartea, ceva, ceva a  mai rămas undeva, într-un colțișor de suflet, o poveste de iubire, un pod suspendat  între  năvalnica, pustiitoarea dragoste și  statornicia  prieteniei. 
Ceva  care trimite la eterna  întrebare despre viață:permite ea, iubirea, tulburătoare și  amară, cel mai adesea, să facă loc și pentru prietenie?
O mie și una de nopți, la  Brăila!
  Am deschis  cartea la întâmplare:
„cum poate fi  realizată  pacea  între  bărbat și femeie? Cum să înfăptuim fericirea deplină?„ ( pagina  419)

https://incertitudini2008.blogspot.com/2013/08/vagabondul.html

dacă este ziua lor, să povestim despre pisicuțe!

Vara, în curtea căsuței de la țară, vin în vizită, pe rând, câteva pisici, nu le-am văzut laolaltă niciodată, oricum, cea mai frumoasă are blana ca un manșon de catifea neagră, strălucitoare, deasă, perie, nu alta. Și niște ochi galbeni. Sau verzi, rareori îi văd, că șireată cum e, vine tiptil, legănându-se ca o domnișoară de pension, pe vârfuri, se strecoară , prin iarbă, doar când simte miros de friptură, stă la pândă, apucă ce poate și dusă e..

Mai sunt încă două.


Un cotoi, cât un cățel, nu intră în curte, pândește dincolo de gard, parcă s-ar teme.Sau i-o fi rușine, el știe, n-o să-l rog să vină.
Și un pisic amărât, de ăsta chiar îmi este milă, de câte ori îl văd, îi dau de mâncare.
Într-o vară, lângă hotelul unde am stat, la Călimănești, am descoperit într-o seară, cea mai mondenă pisică din câte știu.
Ieșea din curte tocmai când pleca lumea la plimbare. Cocoțată pe stâlpul porții lua aminte, exigentă, la toate cucoanele.
Sau , poate că greșesc, o interesa altceva.
Într-o altă seară, într-o altă vară,  mă întorceam de la teatru, pe la zece .
Ploua mărunt, aleea era luminată știrb de un bec sprijinit în stâlp.

Ea, sigură.
Ghemuită. Bâzâia, ca un copil , care și-a pierdut cheia.Acolo, în mijlocul drumului, între frunze ude, sub stropi grăbiți.
Mi-a trecut prin minte s-o aduc acasă.
Ne-am privit o clipă, cât am fixat telefonul pe cameră, i-am făcut o poză, s-a uitat în aparat, lumina a speriat-o pesemne, și în secunda următoare, din câteva salturi, a dispărut.
Un picuț sunt superstițioasă, nu mi s-a întâmplat nimic rău.
Doar că am pierdut-o pe străina din alee..

o fi anunțând oaspeți?

 Din când in când, își face apariția tiptil in vreunul dintre arborii care cresc in fata ferestrei mele.

Poartă același costum elegant, în alb și negru. Cine știe când îl curăță; oricum pare mereu nou.
Sare de pe o creangă pe alta, fără zgomot, chiar cochet, as zice. Îi plac semințele, pe care le culege lovind tacticos cu ciocul ei multifuncțional.
La țară, o surată a ei - nu prea delicată - hoață cu experiență, într- o zi, se străduia să șterpelească o linguriță pe care o uitasem pe masa din fața casei .Nu i- a ieșit figura.
Interesantă ființă!
O știi, da?

”Viața fiecărui om este un basm

  scris cu  degetele lui Dumnezeu.”

Hans Christian Andersen, 2 aprilie 1805/ 4august 1875.

Parcă nu pot lăsa   ziua asta să fugă, fără un  gând  pentru  inegalabilul povestitor, o ființă nefericită, care  a  făcut fericiți  mii de copii.

Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.
Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. La nouă ani, nu prea înțelegeam eu cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.
Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe rând, câte o poveste. 
Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!
”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„, „Hainele  noi ale  împăratului,”Klaus cel mic și Klaus cel mare„,„Privighetoarea„...
Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor lui Andersen.//
 În urmă cu câțiva ani, într-o primăvară, a venit, așa, pe neașteptate, un dar, o excursie în țara lui, a inegalabilului  vrăjitor. 
În dimineața de mai,în piața mare din Copenhaga, bătea un vânt aspru. Din soclul lui, povestitorul  privea îngăduitor  lumea în mersul ei grăbit, danezii  pedalau care încotro. M-am gândit atunci la el, la viața lui.
 Nu se știe dacă ar fi avut sânge albastru, l-a celebrat regalitatea  țării lui, talentul a făcut din copilul dislexic, sărac, abuzat, silit să muncească de mic, o „Comoară națională„, un rege  al copiilor de pretutindeni, care se vor bucura mereu citindu-l-poveștile lui au fost traduse în peste 150 de limbi-mereu vor plânge și vor râde cu el copiii.
 Acea figura tragică, trimisă  pe scena lumii ca să arate întruchiparea supremă a iubirii,Hans Christian Andersen, nu și-a scris  biografia, convins fiind că ea s-a scris de la sine în ”Rățușca cea  urâtă.„

Vezi cum este lumea asta rostuită? el, un copil nefericit, mult prea trist, apoi, un adult neîmplinit ca om, a adus și aduce bucurii nemărginite miilor de suflete!!
Îl priveam acolo, scrutând, într-un fel lumea, care nu i-a adus fericire, dar căreia el i s-a dăruit total. Am recit câteva basme, câtă imaginație, ce construcții de lumi paralele!!
Genial!

„La început, voi suferi mult, dar voi deveni faimos, îi va spune  mamei sale. 

Și a devenit!

p.s. îți place să te mai  refugiezi, măcar așa, din când în când, în lumea   poveștilor?

fântâna de cuvinte

 În dimineața asta, ușor răcoroasă, ca o  inrourată grădină, recitesc scrisori.

Redescopăr lumea mea frumoasă,cu întrebări, chiar și cu răspunsuri,eu- aceeași, dar alta- idile, poeme, promisiuni, căutări, părinții, anotimpuri în neobosita lor rotire.
Știi ceva?
Sunt bogată!
p.s.
păstrezi scrisori?

ca într-un tramvai în mers

povești adevărate pentru prieteni.😘
„Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut  cu ochii.„
Antoine de Saint-Exupery.

Picioare moi, fără degete, fără pantofiori.
Nici nu  se putea altfel:doi săculeți alungiți de pânză galben-roșcată, umpluți cu rumeguș.
Mâinile, două picioare mai scurte.

Am descoperit-o în pachețelul pe care tata l-a primit pentru mine  de Crăciun.Din bucata roz de marchizet, prietena  bunicii, tanti Niculina,  a croit două rochițe, una pentru mine, cu plătcuță, cealaltă, în clini, pentru păpușă.
Părul de ațe roșii, înnodate la capete, i l-am împletit, cum m-am priceput eu mai bine, în două codițe firave.
Mama i-a vopsit buzele și obrajii de mucava. 
Îmi plăcea. Noi două ne petreceam mult timp împreună.
Aveam totuși o problemă: oricât m-am străduit,cu niciun chip  n-am reușit s-o conving să stea  cumva în picioare.Nici rezemată în coșulețul din care măicuța, de voie, de nevoie, își  mutase ghemele ei de fire colorate, nici  pe masă, nici pe prag, nicăieri.
Într-o zi, după ce am tot chinuit-o să se așeze, m-am supărat rău.
O loveam cu nuielușa și plângeam, nu înțelegeam cum poate fi atât de încăpățânată.
Aveam patru ani.

În toamnă, maica, bunica dinspre tata, m-a dus la bâlci. Ne-am oprit în fața unei mașinării.Un bărbat cu mustață răsucită învârtea o scândurică înțepată din loc în loc de  niște cârlige, pe care erau agățate, la întâmplare, tot felul de  lucrușoare: agrafe, rățuște,chei, peștișori, oglinzi, panglici.
Bunica mi-a cumpărat un bilet. Am învârtit scândura.Și când ea s-a oprit, cu mișcări de domnișoară, aplecându-se în stânga și în dreapta, mi-a zâmbit cea mai frumoasă păpușă:rochiță roșie plisată, pantofiori negri cu baretă, bucle aurii, de sub care zâmbeau niște ochi mari de tăciune.
Zile și seri mi-a bucurat jocul cu tăcerea ei duioasă, chiar și când după niște ani și-a pierdut o mână, iar mai târziu, când eu deja mergeam la școală, i s-au desprins pe rând  piciorușele subțiri de balerină.

Astăzi, când fb mi-a readus o imagine, pentru o clipă, din nu știu ce  ungher de suflet, în pași fragili de luminițe, a tresărit sfioasă  imaginea păpușii dansând pe scândurica bâlciului de toamnă.

Poate  că nimeni nu are darul de a vedea  totul de unul singur;  vedem doar ceea ce dorim cu sufletul.
El  lasă deoparte  zbuciumuri, dureri, neliniști și spaime, aducând în lumină  eternități de-o clipă!❤

graba pantofilor roșii

povești  adevărate pentru prieteni.

Ca să mă bucur cu adevărat  că  trecusem examenul pentru Gradul  al II-lea cu bine( verificarea dura doi ani: mai multe  inspecții la ore, urmate  de probe scrise și orale, la specialitate, pedagogie/ metodică, socialism, la Universitatea  București ),după afișarea  rezultatelor, mi-am cumpărat o rochie plisată- pătrățele alb/ negru-prinsă într-o curelușă roșie.  
Am adăugat și o pereche pantofi.
Roșii!

Cu toc înalt, bineînțeles.
Era iunie, aproape de vacanță.
Ca de obicei, mergeam pe  jos de acasă, la școală ( îmbrăcată cu rochia mea  preferată ; purtam pantofii roșii).
În curtea școlii, mi-am dat seama că un toc stă să cadă-, obosise, probabil , de atâta grabă.
A sunat de intrare.
Am  căutat și am și găsit o piatră, am încercat să repar  necazul, dar  pantoful se încăpățâna.  
M-am dus, într-un picior, la atelierul școlii  și l-am rugat pe unul dintre  maiștri să mă ajute.
Omul a fost înțelegător, a făcut reparația, treaba a durat cam vreo 10 minute.
Am intrat ca vijelia în cancelarie, am înșfăcat catalogul și am fugit pe scări, până la etajul al doilea, unde aveam „dirigenție„, uitând  de puterea precară a pantofului meu . În clasă era liniște perfectă ( mi-am zis în sine că elevii mei, drăguții, or fi aflat pățania și  s-au gândit  să mă  răsplătească, fiind foarte cuminți).
În câteva cuvinte, m-am scuzat pentru întârziere,  jenată fiind, cred că am spus ceva despre incidentul cu pantoful).
Am scris titlul lecției pe tablă.
” Eminescu și Creangă- doi buni prieteni„
, adăugând, la linioară, planul de discuție.
Prea liniștiți erau copiii mei. Dădeau răspunsuri, nu  neapărat în doi peri,  dar  păreau cam reținuți.  
Când am ajuns la „Eminescu- revizor școlar„, ca la  comandă, toți și-au întors capetele către ultima  bancă, rândul dinspre ușă.
Aplecat asupra caietul său de observații,  parcă fără să mai prididească cu însemnările, directorul( profesor de muzică) scria   și tot scria. Am trecut- nici până astăzi nu știu cum-peste momentul penibil, mi-am făcut lecția așa  cum făceam de obicei.
La discuție, în cabinetul lui, nici eu, nici el nu am  comentat, în vreun fel, întârzierea mea de la oră.
A ținut să sublinieze că am ”furat 10 minute" din oră, adică exact informarea politică.
Da.  
În vremea aceea, lecția de dirigenție începea, obligatoriu, cu sublinierea marilor rezultate obținute de partid și de  conducătorul lui.
p.s.  tu ai trăit  întâmplări bizare, în meserie?

”Să fim recunoscători

  oamenilor care ne fac fericiți”!

Marcel Proust

Ți se întâmplă și ție  ca, ducându-te  în   fața bibliotecii, să iei o carte, aleatoriu, ori  să  o fi căutat, și apoi, revăzând ce altădată ai citit, să constați  că, brusc,  ai senzația  că te afli printre prieteni de  care  nu prea  mai știai ?

Mie mi se întâmplă.

  Astăzi, pentru că este ziua de naștere a lui Marcel Proust, voiam  toate cele șapte  cărți din ”În căutarea timpului pierdut”.Am găsit   doar ultima parte( două volume). 

Cine știe unde  sunt celelalte șase.

Am intrat  biniiiișor.

 A  fost  ca și cum  am pătruns într-o casă cunoscută cândva,cu  mobila  îngălbenită  ( de timp). 

Am deschis la întâmplare.

„Voi descrie omul ca având lungimea nu a trupului său, ci a anilor săi și fiind nevoit, sarcină tot mai uriașă, și care sfârșește prin a-l  îngenunchia, să-i tărască după el când umblă.„

”Încercam un sentiment de oboseală și de spaimă, dându-mi  seama că tot acest timp, atât de îndelungat, nu   numai că fusese trăit, meditat, secretat de mine fără nicio întrerupere, că era  viața mea,  eu însumi, dar și că trebuia să-l mențin în fiecare minut legat de mine, că mă susținea, că eram cocoțat pe piscul lui amețitor, că nu puteam să mă mișc fără să-l clatin  odată cu mine.”

Finalul ideii este  dur de tot, dar, dacă Proust nu s-a  menajat pe sine, nu ne rămâne decât  să încercăm  să-l înțelegem.

”După moarte, Timpul se retrage din corp, iar  amintirile, atât de indiferente, atât de vagi, se șterg din ceea ce nu mai există și,  curând, și din cel pe care încă îl torturează, sfârșind prin a pieri când dorința unui trup viu nu le va mai întreține.”

  Ce zici  de  următoarea idee?

”În multe  ființe există diferite straturi ce nu se aseamănă,  caracterul tatălui, caracterul mamei, treci  printr-unul, apoi prin altul. Dar a doua zi ordinea suprapunerii se răstoarnă. Și , în cele din urmă,  nu știi cine va fi arbitrul, în care te poți încrede în privința sentinței.”

Marcel Proust,

(Micul bibelou de Saxa psihologie)

10 iulie 1871/ 18 noiembrie 1922.

Acel  Proust,pentru care  timpul este devenirea trecutului,omul Proust pierzandu-se pe sine,spre a se topi timp  de 15 ani  într-o carte. 

Fără să se plângă, îndreptându-se înspre prezent.

O încheiere pură

„Caută și păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieții tale.”    

p.s.  la televizor , se discută despre ” spor de femeie.” 

„Joacă bine, Moș Martine, că-ți dau pâine și măsline„!

 povești adevărate pentru prieteni.

 Să fi avut eu vreo zece ani când, în zilele Sărbătorilor Pascale, era mare hărmălaie în sat. „Ca la urs”. 

Dintr-o comuniune sătească, ceva mai îndepărtată, Obislav ( tata zicea că o mai veche legendă povestea că primii locuitori fuseseră doi străini, Obi și Slavo, statorniciți acolo), câțiva oameni mai bruneți, însoțiți de lăutari, umblau pe ulițele satelor, cu un pui de urs dresat de ei, prins în lanț. 

 Contra unei sume de bani, oamenii cântau, ursul dansa, spre uimirea privitorilor. 

Revăd așa, cu ochii minții, teama mea și a altor copii ascunși în spatele perdelelor, cum, prin unele gospodării, la cerere, ursul „îi călca„ pe doritori, făcând pași pe spinările lor suferinde. Era prima oară când vedeam un urs, pe care îl știam doar din povestea lui Ion Creangă. 

 Am păstrat, de atunci,printre amintiri, imaginea unei inexplicabile legături între om și urs. Mai apoi, din cartea lui Cezar Petrescu, pe care citit-o și răscitit-o,aveam să aflu drama blândului „Fram, ursul polar„. 

 Au trecut anii, mi-am dus copiii la Grădina zoologică, iar ursul a rămas erou de poveste. Întâmplări de tot felul, unele sfâșietoare,  s-au petrecut în ultimii ani, când, înfometat, ursul carpatin, coborât din vizuina lui prin sate , chiar prin orașe, provoacă traume adânci. 

Vara trecută, am revăzut barajul Vidraru: peisaje de basm, multe mașini; undeva, cocoțată pe un colț de stâncă, ursoaica devenită foarte cunoscută trecătorilor și localnicilor, privea. 

Unii îi aruncau mâncare, am văzut și gesturi mai îndrăznețe, necugetate chiar,ale unor șoferi. Teama mea nu a dispărut decât când am ajuns acasă, pentru că și la întoarcere, animalul stătea în același loc .

Am citit fel și fel de comentarii, după ce o tânără și, recent, un motociclist italian, și-au plătit tragic curajul de a exagera apropierea față de aceasta ființă uriașă- ursul brun.

 Deunăzi, am văzut un mic reportaj din crescătoria de animale domestice a unei familii,protejată de trei ziduri, pe care ursul le-a trecut, rupându-le, pentru a-și lua pradă o căpriță.

 Povestea soția lui despre zbuciumul celorlalte animale, care trăiseră o noapte de groază. Sigur, te întrebi, asculți, oamenii spun ce cred, realitatea rămâne. 

Ursul este un simbol al orașului și cantonului Berna ; figurează în blazonul acestora. 

În imagine, este ursul de la Berna. 

Trăiește în ”Groapa urșilor” și dă spectacole pentru doritori. L-am văzut vara trecută, când am fost într-o excursie în Elveția. Foarte multe sate elvețiene sunt răspândite în munți. Elvețienii au avut și ei probleme cu ursii, așa că o lege a precizat „că omul este mult mai important decât ursul.”

 În Elveția, până nu demult, trăia un singur urs ”oficial”, adică înregistrat de autorități.

 Nu se știe dacă prin cine știe ce catacombe nu se ascunde un altul, speriat deja de zelul elvețienilor. Acesta a fost însă omorât cu acordul autorităților, după lungi discuții în care locuitorii își mărturiseau teama față de ”M13,” cum era supranumit animalul.

”https://www.totb.ro/elvetia-si-a-ucis-singurul-urs.../

daruri de suflet

 povești adevărate pentru prieteni

Nu știu câtă școală învățaseră bunicii mei  și bunicile mele.
Talițu era un fel de pădurar.

Eram în clasa I.
Într-o zi de toamnă frumoasă, mama  îmi pregătise masa pentru lecții, sub gutuiul din curte.
Ea, cu treburile.
Eu, cu bastonașele.
Mă chinuiau îngrozitor.  Nu voiau cu  niciun chip  să  încapă în  căsuțele caietului de caligrafie. Unul mai strâmb decât altul.  
Plângeam, chinuindu-mă.
  Bunicul a  venit  de la zăvoi. Avea un baston ciolplit de el, cred că din lemn de corn- alb,   potrivit de gros.
Îl purta  pe  unul din brațe.
Cred  că  mi-a  auzit scâncetele, o fi văzut și neputința mea; s-a gândit el cu mintea lui de om  bătrân, și  a pus  bastonul  pe masă, alături de caietul meu.Cu mâna dreaptă, mi-a mângâiat creștetul.
  Văd cu ochii sufletului bastonașele  aliniindu-se cuminți în caietul meu.
Adia ușor vântul, mirosea  a frunze de gutui  și a încredere!
Într-o zi de vară, eram cu talițu  la unul dintre loturile noastre, de la pădurea Pintenoiaca
Dintr-odată,cerul a început să slobozească tunete.
Brusc, a început o ploaie  puternică.
  Talițu purta mereu, la el, un pulover  tricotat.
  M-a ascuns sub burta  văcuței.  
Văcuței i-a pus pe spate puloverul de lână.
Am multe amintiri în minte și în suflet cu cele trei perechi de bunici, pentru  că așa a fost să fie!
De la  măicuța, soția lui talițu, păstrez  imaginea rochiței  de mătase„ toarsă” din gogoșile viermilor hrăniți cu frunze de dud! și Targul -Titului, cu  noi două, la „ciocu-cu-norocu.
Am câștigat atunci  prima mea păpușă cu  pantofiori eleganți  și cu rochiță roșie!
S-au rătăcit  lucrușoarele bunicilor:medalii de pe front, două icoane dragi, lada de zestre a măicuței, cu barișuri, zăbranice, tulpane și „dres„ de obraz.
S-a  pierdut și  cavalul lui talițu.
   Rostuite în cămăruțe de suflet, stau  amintirile!
Maica Fănica era aprigă. înaltă, dreaptă, cu ochi albaștri, fustă  neagră cu melcișori și   bluză  pătrată  în dreptul gâtului.
Acolo, ascundea ea, în zilele de vară, cu  un fel de cochetărie, firul de busuioc!
„Tale „era tatăl mamei:toată viața fusese ceferist. Adoram ceasul lui deșteptător, cu un fel de  clopoțel deasupra.

Făcea naveta, pe  jos,indiferent de vreme, de la Ziduri, la Titu.
Din leafa lui  de ceferist, a cumpărat  ilice de catifea, broboade de cașmir,rochii , pantofi și  câțiva cocoșei de aur, câte o ladă de zestre și câte o bucată de pământ  pentru fiecare fată.
Celor trei fii , Marin, Bălașu și Aurică, le făcuse, la un croitor, paltoane de stofă bleumarin ( din mantalele  primite de la serviciu).  

Pentru tustrei, a cumpărat terenuri de casă în Ziduri.
De la " mare ", soția lui, bunica dinspre mama,păstrez o carte despre cronicari, pe care mi- a cumpărat- o într- o vacanță, de la cooperativa lor.
  Îmi plec fruntea, în amintirea bunicilor mei dragi!💗

doar gândul

Mi-e dor de-o vară cu aur în plete de grâu,

cu șoapte de râu

cu plute albe, răsfirate pe maluri,

povești rătăcite pe valuri.

și flăcări în jar.

Se coace porumbul.

Și noi, bunicii de astăzi,iar laolaltă.

Noi,hoții de fructe, de vis, de speranțe,vorbim fără glas,

ne mângâie luna-n treacătul nopții.

Prea repede murmură zorii,

fugim pe la casele noastre,

tiptil sărim porți.

Nu e nevoie de somn.

Neobosit rămâne doar gândul!

G. R.

toate se întrepătrund

Din culisele transparente ale vieții mele de profesoară

(povești adevărate pentru prieteni)💖


Într-o nu prea îndepărtată vreme, Dascălul se sărbătorea în ultima zi de iunie, adică astăzi.
Și chiar era sărbătoarea lui!
Din  ce am citit, aflu că 30 iunie este data la care ia naștere Asociația Generală a învățătorilor din România;  în 1927, la 30 iunie, Tribunalul Ilfov „a autentificat statutul acestei asociații prin care se oficializa şi finaliza atunci manifestarea solidarității între cadrele didactice la nivelul României
Mari”,conform”ziarulunirea.ro”,


Ne adunam în Sala mare a Casei Sindicatelor, vorbeam despre meseria noastră, despre copii, despre manuale, ascundeam necazurile, pentru că toate ar fi trebuit să fie strălucitoare.

Este frumos că „Ziua învățătorului„ se asociază totuși,cu venirea pe lume a marelui cărturar, Gheorghe Lazăr!

Era o vară toridă, terminasem al doilea an de meserie, prima vacanță din viață la mare.
Era mic copilul meu cel mare, eu- restanțieră cu două săptămâni de „activitate„ la școală.
De cum am coborât din autobuz, după aproape două ore de mers, plecarea era din autogară,dimineață, la 6 și un sfert, în holul mare al școlii mă aștepta directorul ,despre care prietena mea, profesoara de germană, care făcea și activități de secretariat, îmi spusese că, studiindu-i cartea de muncă, a aflat că respectivul, fie-i țărâna ușoară, ( Doamne, mulți nervi mi-a tocat), terminase o școală de silvicultură, completată naiba știe cum cu niște adeverințe.
Școală mare, frumoasă, cu etaj, satul și el bogat: Izvoru.
După salutul meu timid, omul cu ochi cenușii în fața căruia toți navetiștii, vreo zece la număr, tremuram, îmi spune că activitatea mea, pentru două săptămâni, începând cu acea zi de august, înseamnă să merg la cules de gălbenele (plante medicinale, nu-i așa?),undeva, la vreun kilometru de școală, unde instituția poseda un teren pe care îl lucraseră elevii îndrumați de colega mea, profesoara de biologie, Flori Dode.
Crezi că am îndrăznit să scot măcar o vorbă?
Am rezistat vreo două ore sub soarele care bătea tot mai tare, rochia mea albă s-a pictat în figurine portocalii, am predat femeii de serviciu recolta.
La 12 și jumătate m-am urcat în autobuz. Undeva, pe la Cornățel,pentru că mi s-a făcut rău, am coborât.
O femeie care scotea apă dintr-o fântână m-a văzut , m-a stropit, m-a dus la ea în casă .Mi-am revenit, cred că am mâncat niște prune, nu-mi puteam anunța familia, așa că am rămas acolo până la sosirea autobuzului de seară.

După vreo cinci ani, deși trecusem cu bine, nu doar eu, un concurs de ocupare a unei catedre în oraș, suplineam la școala unde aveam să mă titularizez, după o adevărată bătălie cu Ministerul Învățământului, patronat de Aneta Spornic.
Eram diriginta unei clase, în al cărei catalog figura și eleva E.B..
O fetiță tuciurie, care locuia într-un bloc, nu prea departe de școală. Avea mulți frați, însă niciunul nu voia să vină la școală.
Directorul- de jenă, nu-i spun numele- m-a trimis să o aduc la școală.
Din pământ, din iarbă verde.
Nu știu dacă mi-am propus vreo strategie, îmi amintesc doar că am bătut la ușa soioasă, fără încuietoare, a apartamentului, a deschis un tip atât de încruntat, că aproape m-am clătinat, era tatăl ei, au apărut mai multe capete de prin casă.
Am spus ce trebuia și ce voiam. Tatăl și-a luat fiica de mână și mi-a încredințat-o.
Fata era doar într-o cămașă de noapte, peste care apa și săpunul nu mai trecuseră de multă vreme.
Așa am adus-o eu în cancelarie.

Era după 89.
Sfârșitul verii, perioada corigențelor.
O elevă a intrat, pe role, în cancelarie, spre a cere informații în legătură cu ziua în care va fi ea ascultată la chimie.

Mă uit înapoi cu duioșia experiențelor de tot felul, cu o mare iubire și recunoștință pentru mulți dintre profesorii mei.
  Nu știu ce  vor fi zicând  foștii mei elevi  ( unii sunt aici, pe  fb) când  își amintesc  de  mine, profesoara... 
Viața este, cred, ceea ce facem noi din ea. Noi și cei din jurul nostru.
În țară, sunt  vibrații furtunoase, liderii sindicali, unul mai înstărit decât altul, vociferează strident 
Lumea este într-o continuă schimbare.  Și cu ea,  fiecare om , în parte.
Trăim neliniștit într-o vară fierbinte.