ca dintr-o altă lume

De câteva ori pe an, simt că vreau să- i văd de aproape; o lume de omuleți, parcă la sfat, pe malul apei.

Multora dintre trecători nu le pasă,nici nu- i observă, chiar dacă se plimbă la doi pași de ei.

Nu am vreo teorie in legătură cu aceste figuri unice, pur si simplu imi contemplu propriile- mi emoții in fata unui peisaj crescut din vrerea naturii.

Este toamnă deja, cu ploaie și vânt. Undeva, dincolo de agitația zilei, ìncremeniți in starea lor lipsită de dorințe, omuleții fără lămpașe
vor fi visând la bucuriile tihnei.

Să ne fie însorită

 această zi ce ne este dedicată!

Cu fiecare clipă, primim și dăruim!

Ideal ar fi să nu ne oprim din a zidi,

iar sufletele noastre să nu obosească in a descifra taina Poeziei!

„Şi când din lungi peregrinări

Te-ntorci pe căi de raze şi de unde

În lumea dinăuntru, a inimii profunde,

Tot mai găseşti acolo întrebări.„

Alexandru Philippide..

Pentru cine are timp, recomand un film de pe Netflix, pe care tocmai l- am văzut, ”The Holdovers”.

ritmuri în cadența nevăzută a vieții

povești adevărate pentru prieteni.

Ziua își curge în picuri povestea.

Raze fugare/zbor la-ntâmplare/șoapte cu dor /poză cu luna uitată-ntr-un nor/ fire subțiri, toarse în vii reveniri.

Încă o treaptă, doar una- două geamuri cât podul palmei, doi ochi rotunziți de uimire, printre grinzi rătăcite de vreme.

Cufărul înalt scârțâie prelung- un fular fără ciucuri, fluturi uitați printre perne cusute în bob de arnici vioriu, un cercel fără toartă...

Scăldat în lumina aducerilor-aminte, locul capătă strălucire.

Dâre lungi, gălbui cad cuminți peste fâșiile roase de molii.

Printre ele, un picioruș de păpușă .

Amintirile se bulucesc în stol. Tremurătoare, degetele ating bucata inertă .

Se simte un parfum suav- amestec de ieri și de astăzi, crenguțe uscate de busuioc , străfulgerări de-o clipă. Imagini dragi se revarsă nestingherite.

Podul casei redevine locul tainic al jocului cu păpuși.//

Picioare moi, fără degete, fără pantofiori, doi săculeți alungiți de pânză galben-roșcată, umpluți cu rumeguș.

Mâinile- două picioare mai scurte.

Am descoperit-o în pachețelul pe care tata l-a adus de Crăciun. Din bucata roz de marchizet, prietena bunicii, tanti Niculina lui Iedu, a croit două rochițe,una pentru mine, cu plătcuță, cealaltă, în clini, pentru păpușă.

Părul de ațe roșii, înnodate la capete, i l-am împletit în două codițe firave.

Mama i-a vopsit buzele și obrajii de mucava.

Oricât m-am străduit, n-am reușit s-o conving, cu niciun chip, să stea în picioare. Nici rezemată în coșulețul vechi, găsit printre ghemele de lână în toate culorile.

Într-o zi, după ce am tot chinuit-o să se așeze, mi-am vărsat pe ea toată revolta. O loveam cu nuielușa și plângeam. Nu înțelegeam cum poate fi atât de încăpățânată.

Aveam cinci ani.

În toamnă, bunica m-a dus la bâlci.

Ne-am oprit în fața unei mașinării. Un bărbat cu mustață răsucită învârtea o scândurică, înțepată, din loc în loc cu niște cârlige, de care erau agățate , la întâmplare, obiecte mici, ușoare- chei, agrafe, rățuște, peștișori, oglinzi, panglici. Bunica mi-a cumpărat un bilet. Am învârtit scândura.

S-a oprit în dreptul păpușii de alabastru.

Rochiță roșie, pantofiori negri cu baretă, ochi mari, de tăciune.

Degetele mele mângâie bucățica știrbită.

Pentru o clipă, vremea și-a întors mersul.

Am luat-o hai- hui, printre imagini dragi, mimând copilul din suflet.

printre incertitudini, căutând luminișul

povești adevărate pentru prieteni

„gândim, simțim mai mult decât putem spune„

 Visam un sat cu case albe, risipite printre brazi.

O școală frumoasă, copii cu mult roșu în obraji. Eu, profesoara lor. Undeva, o căsuță, cu perdele albe, lungi,  croșetate. Foc în sobă, iarna! Primăveri cu parfum de flori răsfirate în zori cu gene albastre!

Când am terminat facultatea, fiul cel mare  trecuse de un an, satul de munte, cu poteci și pârâu șerpuind printre brazi, a rămas suspendat undeva, pe o scară de visuri.

Școala - într-o zonă de deal - aruncată la șapte/ opt km de șoseaua care duce către bătrâna cetate de Argeș.

 Înainte de a mă prezenta unde fusesem repartizată fără să fiu de acord - este altă poveste - m-am documentat, așa că am primit din partea soțului, ca dar de școală nouă, o bicicletă albastră.

1 septembrie, prezență obligatorie la post.
O vecină, doamna Oprescu, fostă învățătoare și inspectoare, s-a oferit să mă însoțească.
Șoferul autobuzului a acceptat să transporte și bicicleta mea.

Am coborât în centrul comunei, am urcat-o pe temerara mea prietenă pe portbagaj și am pornit cu mari emoții către școală .

Drum îngust de țară, gropi, pietre.
Livezi întinse de pruni și de meri. 

Din când în când, încetineam, nu pentru că aș fi obosit, la nici douăzeci și trei de ani nu prea se simte neodihna, opream să văd cum se mai simte doamna. Și să mai furăm un măr, o prună. 

În coji mustoase se loveau prin iarbă nucile.

 De după un deal, s-a arătat satul. Să nu crezi că ar fi vorba despre Sărăcenii cusurgiului Popa Tanda, nu chiar. Curți înguste, paie, coceni de porumb, buruieni, case, fără garduri, gata să se prăbușească, păsări de curte, laolaltă cu băieței și fetițe, fără pantalonași, câte un purcel legat de țăruș lângă prispă, nu doar sărăcie, mizerie mare.

Cu chiu cu vai am găsit  școala.

Un dulău, lăsat probabil de pază, își făcea somnul în praful din fața porții fără zăvor, cine ce ar fi putut fura?
Am bătut în ușă. Tăcere. Am întrebat pe la vecini. A apărut atunci directorul. De ce oare nu-i pot uita sandalele din picioarele cu degete obosite ? Și mâinile adâncite în  buzunarele pantalonilor peste care de multă vreme nu trecuse fierul de călcat...  Imediat  și-a făcut apariția consoarta, învățătoare la clasele I și a III-a, capot de zanana, roșu, cu flori mari, albastre.

Cancelaria, o cămăruță  trei  pe trei, cred, câteva scaune, o condică pe o măsuță cojită, într-un colț, un cuier strâmb. De o parte și de alta, câte o încăpere, dimineața  se învață la simultan, m-a lămurit femeia în capot roșu. 

 După-amiază nu știu cum ar fi fost, probabil la fel.

Două săptămâni, zi de zi, bicicleta mea Carpați a străbătut  drumul, ocolind  gropile.O lăsam în curtea cuiva. 

În livezi, merele erau tot mai roșii. Prunele tot mai puține. Îmbujorate, zâmbeau  printre ghimpi măceșele! Flori mov, albastre și galbene își cântau simfonia de toamnă printre  ierburi înalte.

Odiseea mea s-a sfârșit brusc. Au venit inundațiile. Ploile nu se mai opreau. Un fel de prolog pentru cele din 77. Pârâiașul din marginea satului s-a supărat rău de tot. A spart drumul, a înghițit livezile coapte. Izolat, sătucul s-a apărat, doar el știe cum. Bicicleta am recuperat-o abia în primăvară. Prima de instalare, niciodată. Poate că era și firesc, până să mă instalez, am și renunțat la catedră. 

Să nu crezi că mi-a fost prea ușor să înfrunt consecințele. 
Cine a terminat în acei ani facultatea știe ce urmări avea  fuga de stagiu. Nu-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat, dacă nu se pornea,  în acea toamnă, pentru a doua oară, potopul... După niște ani, directorul școlii  de centru, profesor de limba rusă, mi-a scris  prima adeverință de muncă.
O jumătate de lună într-un sat din județul în care mi-am petrecut toată viața de profesoară. 

În slujba comunității.

Acum, când scriu, revăd  cu ochii sufletului drumeagul șerpuind printre  ierburi uscate,  într-o toamnă culeasă în calendarul noianului de întâmplări. 

Într-o zi, mulți ani după aceea, am reușit să prind cu telefonul spaima din ochii unei căprioare, ajunsă doar ea știe de ce și cum, în pădurea  Trivale.

  Visam cu ochii deschiși.

Cred  că toate pădurile au luminișuri.

Poate că  păstrăm în noi ceva  din spaima  unui suflet temător  că nu  va  găsi  fie doar unul pe sub  tainice frunzare.

 Zboară lin, în amintirile mele, frunze galbene și roșii printre mere parfumate, răsărind în livada unui colț de lume, rătăcit pe harta vremii.

ca o tapiserie în mers

" Nimic pe lume nu este întâmplător".

  Vorbele astea le-am auzit de multe ori, rostite de unii cu emfază, de alții cu tristețe.

 Astăzi, cu gândul la anii mei:copila iubitoare a basmelor lui  Andersen, studenta, profesoara, mai apoi, ființa  de astăzi, mamă și bunică,am  redescoperit  lumina  unui drum.

 Și rostul vorbelor de mai sus.

Din noianul de imagini, s-a desprins figura primului meu profesor de Limba română, domnul Fulga, absolvent al Facultății de Litere și Filozofie, recunoscut pentru erudiție și talent în toate satele din jur. La vremea aceea, nu prea înțelegeam cât de mare îți poate fi norocul  dacă ai un dascăl adevărat 

Înalt,îmbrăcat totdeauna impecabil, deși venea la scoală , adesea, cu o motoreta vișinie "Simpson", impunea respect tuturor:copii, părinți, colegi.

 Amintindu-mi-l, îl asociez, involuntar, cu caietele mele de notițe-niște maculatoare foșnitoare, cu foaie gălbuie și aspră. De fapt, caietul de teme și cel de clasă erau la fel de ordonate; titlul era marcat printr-o subliniere specială,pe care, mai târziu,am transmis-o și elevilor mei.
Domnul profesor acorda mare atenție ca  noi să memorăm   în întregime textele frumoase din manual, fie în versuri, fie în proză. 

Știu și acum fragmente mari din "Scrisoarea III","Amintiri din copilărie","Toma Alimoș","Ardealul".
  În marea mea admirație pentru profesor, intuiam, poate, dorința ca eu însămi  să ajung cândva profesoară de Limba  română.

Am păstrat mulți ani caietul de teze din clasa a V-a. Când  am rămas  fără el, mi s-a furat, parcă, o bucățică de suflet.

 Două subiecte cuprindea teza: de povestit un fragment  din „Amintiri din copilărie” și câteva cerințe de gramatică și de vocabular.

Parcă văd cu ochii minții subliniată de două ori greșeala care nu s-a mai repetat vreodată ;am scris "începe ai", în loc de "începe a-i".

La sfârșitul tezei, cuvintele  scrise  parcă aveau glas :

" Deși lucrarea nu este lipsită de unele greșeli de exprimare și de scriere este foarte bună. Ea anunță pe viitorul intelectual. Dacă vei munci mult și fără întreruperi, vei cuceri cetatea științei".
N-am schimbat niciun cuvânt, pentru că n-am uitat nimic din ce era scris pe teza mea. Transcrise în suflet,ele  m-au călăuzit  pe firul vieții.

 Sub o cruce albă, nu foarte departe de școala, unde ne-a învățat, Domnul Fulga  își odihnește pasiunea.

 Și erudiția. 

  Au trecut anii, am absolvit  secția ”real” a unui liceu teoretic foarte bun, apoi  Facultatea de Filologie.
N-am cucerit cetatea științei, dar mi-am făcut meseria cu pasiune și cu dragoste.
Vremea fuge ca nebuna...aproape  40 de ani dedicați copiilor.

Sunt mulți, sunt puțini, anii  aceia sunt  eu.

Timpul își cerne mersul, în haina lor cu forme calme culorile toamnei se îndulcesc.

 Septembrie murmură o muzică  doar a lui.

Deunăzi, invitată într-o  emisiune la  Centrul Cultural Pitești, să  descriu drumul meu de profesoară, din  lumea gândurilor  s-a ivit figura primului dascăl adevărat care, într-un  fel  doar de mine știut, mi-a luminat calea.

Neobosită, lumina curge blând peste locuri și peste amintiri,impregnându-le  un sens care vine din interior.

pe sub pleoape cu lumină

 Ca un fel de motto: ”a-ți ucide visul este ca și cum ți-ai strivi sufletul.”

De fiecare dată, în Ziua asta , care coincide cu aniversarea celei mai bune priete

ne din liceu, matematiciana clasei și a liceului, Rodica Pantazi, mă întorc cu sufletul către farmecul zilei de odinioară.

În noaptea de dinaintea zilei de târg- Ziua Crucii-lumea era în fierbere mare. Cred că în toate satele de pe valea Argeșului se întâmpla cam la fel.Puțini dormeau.

Când luna încă nu plecase la culcare, căruțe gătite de sărbătoare, trase de cai ageri și puternici, cu funde roșii împletite în coamă, zburând, nu alta, făcând să tresalte clopoțeii în salbă, părăseau curțile, încadrându-se din mers într-un drum al bucuriei nespuse.

Cuverturi frumoase acopereau cele două rânduri de leagăne bine fixate de cu seară în căruța înțesată: fiecare aduna din gospodărie tot ce se putea vinde la un preț bun: legume și fructe, nuci, mături, cojoace și ștergare, pastramă și must, pânză țesută la război.

Era tristețe mare să nu ajungi la târg: fetele nemăritate aveau rochii noi, flăcăii își lustruiau pantofii cumpărați din economii serioase, strălucea în soare părul uns din belșug cu ulei de nucă.

Spectacol mare, ca-ntr-o poveste!

circ cu dresură de șerpi, cai și căței, bărci zburând în marele cerc de iureș sălbatic, norocul în biletul păsării verzi, „ciocu cu norocu„ rățuște cu pene roșii și puf din belșug, agrafe, oglinzi, păpuși cu rochițe încrețite, muzicuțe și pești fără solzi, curelușe de plastic, batiste cu flori într-un colț.

Atenție mare la iuțile fuste prea largi, cu bani adunați în cozi nespălate, mereu pricepute să-ți ghicească norocul.

Turtă dulce în căsuțe și flori, poșete de iască, străchini de lut, acadele și flori de hârtie, grătare, fum, praf, muzică, voci, bucurii, amiază cu soare, rude, prieteni, vârstele toate, luciri în priviri, bucuria zilei, mers țesut fără spaime.

Departe, mereu tot aproape...

Cineva mi-a trimis niște poze... lipsește ceva, poate însuflețirea.

îndrăzneț zâmbet de lumină

  Cum vremea și-a schimbat  brusc trăirea, înlocuind ochelarii de soare  cu  umbrela  din cuier, căutând   printre  florile pe care  le-am  cules de-a lungul anilor, pe unde m-au purtat pașii,am găsit un buchețel.

 Ce se vede  este  un pâlc din Munții Măcinului, Dobrogea. Niște  floricele crescute din  atolii unor vremuri pierdute în  negura timpului.

 Poate că se cheama”sincerică„.

 Sau ”mierluță”. 

  Nu știu.

 Ce știu este  că  eram fascinată  de Dobrogea, ”fiică de rege get și de dansatoare tătăroaică, încă de pe  vremea , când umbla  cu picioarele  goale în țărână”.

Am cunoscut-o așa, din  scrierile  lui Geo Bogza.

  O văzusem, în treacăt, atunci când mergeam cu copiii la mare. 

Îndeaproape, abia în 2021.

  O lume tulburătoare  prin  frumusețea ei pură, naturală, sălbatică!

Undeva, în  Cheile  Dobrogei, când nici nu te aștepti, răsare în fața ochilor un fel de ”sfat ”al stâncilor, o horă, o șezătoare a pietrelor, amintind , cumva, de  Marea Sarmatică

Și pe stâncile astea mângâiate de aleanul soarelui și de o muzică  doar simțită în  valuri de vânt molcom cresc aceste flori  mici, albe.

   Țâșnesc  din stâncă!

 Așa  cum face și viața!

cum să nu poți admira ceea ce te depășește?

 Deunăzi, descopăr, fără să vreau, aici, în spațiul în care oricine  poate să spună/ scrie ce vrea,  niște vorbe  acre despre  o  DIVĂ, în sensul adevărat al cuvântului, soprana Angela Gheorghiu.

  Era  vorba în articolaș despre faptul că această mare  voce universală ar fi fost  informatoare la securitate, semnând  ”Gina”.

  M-a  izbit, pur și simplu, ceea ce citeam.

Într-o  târzie noapte londoneză, când la noi era, deja, dimineață, după ce fiul meu  îmi oferise  un neprețuit  dar, ”Faust”,  de Charles Francois  Gounot, la Royal Opera  House , Londra, operă în care  Doamna Angela Gheoghiu excelase, alături de marele dispărut, Dmiitri  Hvororostovski, am așteptat - nu mai știu cât-  să o pot vedea  pe artistă, căreia i se spusese  că doi români- fiul meu și eu-.își exprimaseră dorința de a o  vedea.

 Ne-a întâmpinat zâmbind, iar atunci când i-am spus cum mă numesc, a  completat, bucuroasă: 

Acasă. în România,  mi se spunea  Gina!

 A făcut o poză cu mine, mi-a dat și un autograf.

 Am întrebat-o doar când  va veni în România. ... a evitat  răspunsul.

 Acum, când scriu, revăd momentul și mă întreb cu stupoare:

așa procedează informatorii? 

într-o  noapte/ dimineață, își spun  alintul cel mai drag-vezi, doamne,  nume conspirativ pentru unii- în fața  unei compatrioate care vrea să păstreze  un moment  unic,  alături de  o  Valoare  mondială?

https://incertitudini2008.blogspot.com/2011/09/reginele-sunt-peste-tot-bine-primite.html

o poveste reală

  despre  copii, despre adulți

4 galbeni

Ca și cum ne-am fi înțeles, după ce ne asigurăm că  se poate trece, traversăm strada pe care se înghesuie agresiv bolizii nestruniți. Este oră de vârf. Cu niște luni bune în urmă, aici era un marcaj, l-au spălat ploile și n-a mai fost înnoit, asa că, dacă vrei să ajungi acasă, trebuie să fii cu ochii în patru.

Merge înaintea mea cu vreo doi pași, își dă, totuși, seama că nu este singură. 

Am vrut să păstrez în continuare, distanță între noi, dar ea și-a încetinit pasul, a întors capul și atunci i-am văzut fața plânsă și obosită. Pare încă  tânără, sub 40 de ani. 

 La început, mi-am zis în gând că vorbește singură, n-ar fi prima oară când se întâmplă să aud pe cineva spunându-și câte îi trec prin minte, cu voce tare. 

Curat îmbrăcată, nici orășeancă, nici țărancă, într-o mână duce un fel de geantă-sacoșă, în cealaltă o hârtiuță, un fel de chitanță, femeia vorbește curgător, fără pauze.

-Vin de la liceu - spune fără vreo reținere numele unui colegiu prestigios, secretara mi-a scris aici absențele, zice că o să-l exmatriculeze. 

Aveam 4 galbeni de la mama, 4 mie, 4 sor-mii. Nu m-am ferit de copii, ăla mare este într-a 10-a (- spune numele altui colegiu cunoscut), ăsta mic a intrat cu 8 și 70. Amândoi au fost cuminți  Au învățat bine. 

Stau cu socrii, tac-so e-n Grecia, ne-am împăcat în august, după divorț, pentru ei . Eu -la patron, e bun, chiar azi dimineață mi-a dat înainte de leafă 4 milioane vechi,15 lei abonamentu'meu, 30 ale lor.

 Săptămâna trecută, ala micu n-a mai venit seara. Nici în seara ailaltă. L-am așteptat, am întrebat în stânga, am întrebat în dreapta, n-a venit 3 zile. Am anunțat poliția. Socru-mio nu voia, zicea că-l fac de rușine. Tot căutând buletinu' și certificatu' de naștere, m-a tăiat, așa, un fier la inimă, galbenii de la mama nu mai erau la locul lor. 

N-am spus la nimeni nimic, nici ăluia mare, da' socru-mio a prins el ceva. Am alergat într-un suflet la sor-mea, e învățătoare, aici, în oraș, are și ea copii, mai mici, da se pricepe mai bine, știe cum să-i ia.

- L-ați găsit?, îndrăznesc eu s-o întrerup, văzând cum tot caută în geanta-sacoșă o batistă.

- Da, l-a găsit poliția, acasă la un coleg de clasă.  A amanetat galbenii , s-a dus cu ăla la niște jocuri de noroc,  au pierdut toți banii. Nu voia să mai vină acasă, ce să mai zic de școală, nu fusese mai deloc de la începutul anului. Voia sa plece la muncă, undeva, să aibă banii lui. L-am luat cu binișoru', și eu,  și sor-mea .

- Bine ați făcut, completez eu, mai mult pentru mine, nu știu dacă m-a auzit. 

- Socru-mio zicea că-i trebuie o bătaie soră cu moartea, să se învețe minte, am făcut cum am simțit eu, nici nu l-am atins, m-am împrumutat peste tot să scot galbenii de la amanet, acu' sunt la ultimu'.  Parcă nici nu mă mai trage inima, or fi blestemați, cine mai știe de unde i-o fi avut și mama, că nu mai trăiește.

-Veniți de la școală ? intervin, încercând s-o mai liniștesc...  plânge cu sughițuri.

 În simplitatea ei înțeleaptă, femeia vorbește despre acreala secretarei care i-a descris copilul în cele mai sumbre culori, în sinea mea mă întreb când o fi avut timp o funcționară să-l cunoască atât de bine, numărându-i doar absențele, încât să nu-i ierte nimic, în fața unei mame disperate.

- Dar diriginta?, la ea ați fost?

- N-am găsit-o, n-avea ore, am venit și eu când am scăpat, nu pot pleca de la servici când vreau, patronu' e bun, da, de, tot patron rămâne.  

Domnu'director este pâinea lu' Dumnezeu. Îl cunosc, este un om deosebit, o sfătuiesc să revină, să o caute din nou pe dirigintă. Apropie-l pe copil, nu-l brusca, încearcă să-l înțelegi, vorbește mai mult cu el...

 Cine să-i fie aproape?MAMA, doar ea... parcă i se mai luminează obrazul. Sunt numai copii bogați în școala aia, toți vin cu mașini noi, nu e ca la noi la țara, el face naveta, are bani de-un covrig, nu știu ce-o să fac.

Se oprește.Trebuie sa traverseze. Pe partea opusă, deasupra unei ferestre, scrie cu litere aurii AMANET

- Știți  de ce v-am spus dumneavoastră? Pentru că nu mă cunoașteți și nu vă cunosc, dar prea m-a supărat secretara aia cu părul roșu, vâlvoi... ziceți să-l iau cu binișoru'?

Dau din cap, în timp ce femeia  scoate din geanta -sacoșă o hârtie mototolită, să-și recupereze ultima parte din zestrea de la mama ei...

ce repede se face frig în viață...

”Lucrul cel mai mare pe care-l poate face cineva este să adauge viață vieții.”
Giovanni Papini, poet, romancier, jurnalist, critic literar italian.

Ca mai ieri ne  adunam în amfiteatrul  facultății, multe fete  și vreo  câțiva  băieți.Ne-am regăsit apoi în aceeași  grupă.Și în cămin. 

Cineva ne-a  făcut o fotografie în fața  căminului,în  primul an, înaintea sesiunii de vară: în iarbă, creșteau  floricele, în suflete, speranțe!

Elan, competiție,lucru în bibliotecă și în neîncăpătoarele săli de lectură, în preajma examenelor, dans în sâmbete  mult așteptate, întâlniri și povești de dragoste,dorințe, scurte, prea scurte popasuri prin luminișuri, în căutarea potecii potrivite. 

Au fugit anii, zborul nu a fost  prea lin.

  În mai bine de jumătatea  unui secol, cât a trecut de când  am  absolvit facultatea, ne-am văzut de puține ori: la teza de specialitate pentru gradul al doilea, iar ca profesoare prin câte o comisie de evaluare.

 Mereu pe fugă.

Nu cred că am luat seama cu atenție, ci cu viața însăși,fără să conștientizăm că ea nu este infinită.

   De astăzi, Elena Cotescu, fosta mea colegă de grupă, își continuă un altfel de zbor către...

Cine știe către  ce? 

Când se stinge cineva cu care ai împărțit un segment important din viață, conștientizezi, o dată mai mult, importanța fiecărui moment.

în limpezimea toamnei

În intimitatea liniștitei amiezi,

pădurea și-a potrivit ceasul

printre transparente draperii vii.

Tăcere parfumată în molatică trecere.

Discrete tonuri croite

de o nevăzută mână de colosal artist!

Oricât ai încerca,nu poți explica legile

după care, în doar câteva zile, totul se schimbă.

Pădurea ne învață, în felul ei tăcut,

lecția separării sublimului de plăcere.

Mister pândind de niciunde!

Ca un surâs în fereastra luminii.

ce frumoasă, în tăcerea ei!

O simt  și o ador, pentru că aflu poezia nerostită a celor câteva petale albe, asemenea unor degete transparente, care se deschid treptat.

 Aseară, abia își mișcau pleoapele, înainte de  somnul binefăcător, astăzi, parcă dansează într-o fustiță de  gânduri.

De niște luni bune, aștept să înflorească, cineva o să mă între, probabil, cum se numește  Nu știu.

 Ce știu este că floarea asta pură ca un clopoțel îmi aduce  mare  bucurie!

  Parfumul ei?

  Tot poezie!

Copilul de astăzi, adultul de mâine

Calendaristic, vara  ar fi pe sfârșite, vine toamna  și, odată  cu  parfumul ei de  respectabilă doamnă,  ar trebui să înceapă școala.

Nu știu cum o mai fi în satul meu cuprins între Argeș și Neajlov...mi-e dor de  toamnele însorite, când, în ghiozdanul  nou, se aliniau manuale îmbrăcate grijuliu în hârtie albastră, fiecare cu eticheta atent lipită.

Erau lipsuri, dar se compensau într-un fel anume; poate  că de aceea, mereu am iubit școala, poate că de aceea  îmi voi iubi toată viața meseria pe care  am ales-o, mai întâi, cu sufletul!

Într-o zi, am ascultat la radio cum o reporteriță discuta cu niște fetițe de  5/6/7 ani despre prinți.

 Subiectul pare să fie unul de rămânere într-o lume incertă .

-Unde  găsim noi niște prinți? întreabă  doamna cu microfonul.

- La hotel, vine răspunsul din partea intervievatei  căreia i se schimbă, poate, primii dinți.

-Da? și cum ar trebui să fie prințul( întrebarea se adresează uneia dintre colegele  de joacă)?

-  Să  aibă pantaloni, niște pantofi frumoși.Și șosete.

-Să fie blond sau brunet?

- Blond. Și cu mulți, mulți bani, completează  alte două  personaje care, peste  câteva săptămâni, vor merge, probabil, în clasa pregătitoare.

Cum ar trebui  să arate  lumea perfectă?

Când eram eu elevă de liceu, domnul Nasta,profesorul de „socialism științific„, fie-i țărâna ușoară, ne spunea că socialismul/comunist( cumva) ar face ca lumea să fie egală. Utopie.
Nu mai spun nimic pe tema asta.

Nici despre greva  care ar amâna începerea școlilor.

Mă întreb și eu ca omul: cum naiba s-a ajuns ca o fetiță, care abia învață să se ferească de biciclete, să-și dorească să-l caute pe prințul cu mulți bani, la hotel?
Sunt revoltată  pe toți adulții ăștia cu microfon în mână, care,adesea, prin nepricepere, sluțesc suflete.

   Am mai văzut pe ici, pe colo, copile extrem de sărace, murdare și, poate, bolnave, dar, cu unghiile vopsite, oribil, bineînțeles.
Pe la concerte deschise, vezi scălâmbăindu-se în fața scenei fetițe, în prezența mamelor sau a bunicuțelor, mândre foc de ale lor odrasle.
Adulții poartă vina.
Ei strivesc copilăria și,odată cu ea, viitorul.

De asta îi admir pe japonezi.  

Îmi zic  așa, nu  doar pentru mine că, n-ar fi rău  să luăm aminte la cum procedează  ei.

1. Din clasa întâi, până într-a șasea, se predă o materie ”drumul despre bunul simț", în care elevii învață comportamentul civilizat și manierele de bun simț!

2. Nu rămâne niciun elev repetent din clasa întâi până la clasa a șaptea, fiindcă scopul înseamnă  educația și implantarea principiilor și nicidecum învățarea și stocarea  informațiilor!

3. Japonezii, cu toate că sunt considerați printre cei mai bogați oameni din lume, nu angajează femei de casă sau dădace pentru creșterea copiilor, părinții sunt primii răspunzători de educația copiilor!

4. Elevii japonezii, zilnic,timp de 15 minute, fac curat în școlile unde învață, împreună cu educatorii/învățătorii și profesorii lor, lucru care a determinat apariția unei generații modeste și atente la fenomenul :curățenie și igienă!!

5. Fiecare elev japonez are tot timpul la el periuța de dinți și își spală dinții după ce mănâncă; în acest mod, învață de mic cum să  se păstreze igienic!

6. Profesorii iau masa cu 30 de minute înaintea elevilor, ca să fie siguri că mâncarea este bună și nu este alterată- elevul este considerat viitorul țării. El trebuie să fie  protejat!!

7. În Japonia, gunoierul  este cunoscut sub numele de ”inginer sanitar”, are un salariu de 5000. până la 8000$. Pentru a ocupa acest post, candidatul trebuie să treacă proba scrisă și orala!

8. Este interzisă utilizarea mobilului în trenuri, restaurante și locurile publice cu spații închise; mobilul trebuie setat pe modul”bun simț”care,la ei, este foarte important!

9. Dacă te duci la un restaurant cu bufet suedez, vei vedea ca fiecare pune în farfuria lui, atât cât îi trebuie, ei nu fac risipă, nici nu lasă resturi de mâncare în farfurii!

 Citeam undeva  că prin cultură ar trebui să înțelegem, printre altele, aflarea, mai mult  sau mai  puțin conștientă, a esenței lucrurilor.