bună seara din 2025

Mă străduiesc să rețin paragrafe  din  ceea ce citesc,  câteodată, reușesc, alteori,păstrez  doar mesajul.

Uite ceva, la care m-am gândit după ce astăzi,când afară  erau  multe grade  cu minus,câteva tufănele  rezistau cu un fel de  eroism, aș zice.

   Dar omul?  eu, tu...

”Nu există efort omenesc care să nu presupună greșeli și neajunsuri, dar  omul care se străduiește din răsputeri să facă ce e de  făcut; care cunoaște marile avânturi, dăruirea absolută; care se dedică unei cauze demne; este omul care, în cel mai bun caz, va cunoaște într-un final, triumful succesului și care, în cel mai rău caz, dacă va eșua, o va face știind că a îndrăznit ceva extraordinar, astfel încât locul lui nu va fi niciodată printre  acele suflete reci și timide, care nu cunosc nici victorii, nici înfrângeri.„

( omul din arenă)

„Va picura și pacea

 ca strop domol de ploaie..„W. B. Yeats

Pentru o zi în care îmi doresc mult ca lumea să mai lase răutatea deoparte.

Imaginea este de ieri, Florida. Este un dar de la o fostă elevă, doctoriță acolo, o tânără care nu-și uită profesorii, școala, orașul.

Și un gând dintr-o carte frumoasă, atât de frumoasă, că o citesc cu încetinitorul. Pentru că redescopăr că există oameni cu adevărat. Oameni care sunt nu doar profunzi.
Sunt BUNI.
Lumea duce lipsă de bunătate.
„Viața este în plină desfășurare. Asta nu e repetiție pentru marele eveniment.
Ăsta este marele eveniment„.
pagina 243, „Hai că am reușit, puștiule„, Anthony Hopkins

iarna, șorțul și gutuia

povești adevărate pentru prieteni

Ningea apăsat, probabil că  mai toate prietenele și colegele mele de clasă se bucurau  de  iarna  bogată, pe gheață sau la săniuș, cu frații lor,  duminica își vedea liniștită de treburile ei.

Mama  nu știa  ce să mai facă  să mă scape de  durerile alea din gât; mă oblojea  cum știa mai bine,sfătuită, bineînțeles, și de maica  Fănica, mare doftoroaie, care crescuse  mulți copii.

 Neînduplecate,amigdalele  mele nu voiau să cedeze  nicicum.  Îmi făceam probleme  că voi lipsi de la școală, chiar înainte de teza la  matematică.

Bujor, câinele  meu drag, pe care nu-l văzusem de trei zile, lătra.

  A fugit la poartă mama.

   A deschis ușa  camerei  unde eu  făceam cu greu față febrei, lăsând-o să intre pe tânăra noastră vecină, Vasilica, nora  tușii Dumitra.

Față roșie de ger, ochi  frumoși, vioi,  mâini ascunse  în șorțul de casă.

 A scos  cu grijă o gutuie mare, galbenă, parfumată. Mi-a pus-o în palma fierbinte.

Nu -mi amintesc  cât a mai durat  boala mea. Nici când am putut  gusta  din fructul  dăruit într-un moment extrem de dificil pentru mine.

 Ce știu este că, iată, nici până astăzi nu am uitat  gestul acelei tinere  femei, pe care n-o cunoșteam decât foarte puțin- eu, preocupată cu școala, ea, cu gospodăria, cu copiii ei mici, cu socrii.

Este Crăciunul, lumea  vorbește cam mult despre  bunătate, se întâmplă multe, se fac și se desfac înțelegeri...

Omenia rămâne  ceva  prețios, ceva  atât de  aproape de suflet! 

contemplu emoții,

ca și cum  aș privi cu ochii sufletului un peisaj  viu.

povești adevărate  pentru prieteni.

Aș putea găsi niște fotografii pe care  le-am făcut în locuri  minunate, aș putea  povesti fel și fel de lucruri care  îmi luminează clipele...multe ar fi de povestit.

  Totuși, viața nu este  doar o carte colorată, ea adună, uneori de-a valma,chipuri,întâmplări, situații- unele  rezolvate, altele  doar aninate într-un șir.

 De câteva  zile, îmi  stă în minte ceva  ce mi-a povestit, în apropierea  Crăciunului, în urmă cu  patru ani, un fost coleg de clasă  din liceu,colonelul inginer A.I.

  Satele  noastre, situate  în valea Argeșului, se adună șirag, între  câmpuri și  zăvoi

  În anii de liceu petrecuți împreună, doi, pentru că el avea  să  urmeze  carieră militară, nu prea aveam noi  timp  de povești;făcea naveta zilnic  cu bicicleta, indiferent de  vreme.

  Acum, ai zice  că era o distracție. Nu era deloc așa.

  În clasa noastră, erau mai mulți navetiști, veneau cu bicicletele din câteva sate, situate la 8/ 10 km de liceu,unii cu trenul,alții pe jos.Îi biciuiau necruțător ploile și frigul iernii.

  În clasă, li se păstraseră locurile din preajma  sobei. 

Ne-am întâlnit după niște ani, apoi am păstrat legătura.

  AI.  era tot mai bolnav.

 Își păstrase  un umor fin,un fel de a privi lucrurile  nu neapărat cu blândețe, ci cu  acea filozofie profundă,specifică omului trecut prin multe.

 Povestea lui pe care  mi-a spus-o într-o  dimineață de iarnă s-a așternut în  sufletul meu aidoma unui  colind real.

  Își depusese  dosarul pentru a participa  la concursul pentru Liceul Militar.  Într-o zi, diriginta noastră,Doamna profesoară de limba latină,  Liana Alexandrescu,excepțională ființă, i-a transmis prin cineva  că va veni în vizită acasă la el, pentru că are nevoie de  tot felul de informații scrise de la  primărie, săteni etc.

A.  avea mamă vitregă, iar tatăl nu părea  preocupat de viitorul  adolescentului, pe care  nu și-l închipuia militar de carieră.

 Se apropia ziua vizitei dirigintei, iar  el  își frământa mintea  cu  ce ar putea  să o „trateze” pe doamna  bucureșteancă.Și-a luat inima în dinți și a  umblat din casă în casă, rugând  să i se dea un borcănel de dulceață.

  Nimeni  nu avea.

 În sfârșit, într-o casă, cineva i-a dat un borcan de magiun.

  Examenul de admitere a fost dificil, l-a trecut, au urmat ani  grei, facultatea, căsătoria, o fiică, apoi , tot mai necruțătoare, boala.

  De ce povestesc despre I.A, despre anii aceia grei?

    De fapt, mă întreb dacă astăzi mai sunt copii îndârjiți, atât de fermi în  a învinge greutăți și obstacole, pentru a transforma, fie chiar dureros, visul în realitate. 

fericirea și eternitatea clipei

  „Odată ce ai plecat de acasă, ești bun plecat:

Ai pornit pe drumul tău. Nu e cale de întoarcere. Acum ai ajuns în lumea mare și flămândă, iar aici, ori  te îneci, ori înoți„.Anthony  Hopkins

( autobiografia), pagina78

( povești adevărate pentru prieteni)

Nu mă gândesc prea des la fericire, încerc să mă bucur de ceea ce-mi creează o stare care nu are nevoie să fie numită, găsită doar în cele mai tainice firicele de suflet.

Când mă regăsesc- eu cu mine- caut ceva din dimineața aceea de iarnă, mama se trezise de dimineața, probabil că spălase rufe până noaptea târziu, așa că le întindea pe culme înainte de a trece la alte treburi.

Eram micuță, nu mergeam, încă, la școală.

Prin gemulețul dinspre curte, al camerei luminate de flăcările jucăușe din sobă, priveam fascinată întregul peisaj al unei lumi, pe care mintea mea de copil o gusta cu nesaț: rufele alb-albăstrii, ținute în scrobeală, găinile ciugulind prin zăpadă, șorțul mamei, zăpada nivelând protector grajdul, bucătăria de vară, ramurile osoase ale bătrânului nuc, curtea.

Ceva cald mă învăluia.

Cred că era fericirea!

Răsfoiesc paginile imaginare ale jurnalului acelor ani și aflu alte momente când, poate, că am atins fericirea.

Era către seară, îmi pregăteam lecțiile pentru a doua zi, geometria, nou- apărută în orar, îmi dădea mari bătăi de cap. Văd cu ochii minții manualul cu foi gălbui, foșnitoare. Încercasem în fel și chip să rezolv problemele cu teorema înălțimii. Nimic nu mergea.

Brusc, așa, de nu știu cum și de unde, mintea mi s-a limpezit, cred că am dus o perpendiculară dintr-un unghi, totul s-a luminat, am rezolvat nu doar tema, ci toate problemele de la acel capitol

A doua zi, la școală, am fost cea mai cea!

Eram fericită!

Dacă este să caut în sufletul meu de adolescentă momentele de fericire, ele țin de sentimente:primele scrisori de dragoste, primul dans, luna...

Mai târziu, am descoperit fericirea în sentimentul inegalabil matern, doi fii, la ceva distanță unul de altul,fiecare altfel, primii lor pași, primele cuvinte stâlcite, serbări, școli, examene, sosiri.

Nepoțeii!

În urmă cu câțiva ani, într-o excursie în Danemarca, am aflat că danezii sunt poporul cel mai fericit din Europa.

Am încercat să înțeleg ceva din fericirea lor- era primăvară ( la noi), la ei băteau vânturi aprige, îi vedeam dimineața pedalând care/ încotro, de la cel mai mic, până la cel mai vârstnic, neluând nicicum în seamă frigul, vântul, cerul noros,

Am văzut către seară grupuri de tineri,fete și băieți, unul lângă altul,în colț de parc, cu câte un suc sau câte o bere în mână, în spatele lor, bicicletele și ele, în cerc. Le auzeam râsetele, le priveam fețele îmbujorate.

Cineva din grupul nostru de excursioniști se întreba atunci, cu o ironie aspră.„cum să fie, domle, ăștia fericiți, când, clipă de clipă, te spulberă vântul??„

Ieri, m-am dus împreună  cu mai mulți  foști colegi de cancelarie,să-i ducem flori și lumină unuia dintre primii directorii din anii în care  noi am pus mult suflet și pasiune în meserie.

La priveam fețele, ni se mai întâlneau privirile,îmi treceau prin minte  fel și fel de întâmplări,din câte s-au petrecut  în anii mei de  profesoară... 

În îndepărtații ani,înscriși în carnete de muncă, cu măriri de salarii și  promovări de trepte,toamnele fugeau una după alta, copiii noștri  erau  școlari,ne întâlneam  în vacanțe la mare  sau la munte.

Un  om și mai mulți oameni, profesori și învățători, lucruri bune, altele, poate, altfel, 

, un drum deloc ușor, întrebări nerostite niciodată,  flori, lumină..

Este decembrie, vin Sărbătorile, lumea  este mult prea agitată..

Citesc o carte  frumoasă, un fel de  anatomie a unui suflet special, cum zice  cineva”Hai că am reușit, puștiule„, Anthony Hopkins.

„Cine sunt?

Unde sunt?

Când se întâmplă?

Ce vreau?

De ce vreau asta?

 Cum să obțin asta?

Ce trebuie să depășesc pentru a obține ce vreau?”//

Cam multe întrebări, așa-i?  că nici timp nu-ți mai rămâne  să ghicești pe unde o fi hoinărind  fericirea.

Statuile nu plâng niciodată

Poate că noaptea e zi.

și ziua se pierde în străluciri de-o clipită.
neprihănitul timp și-a rătăcit cusătura,
Durată nu-i,
cum nici schimbare n-ar fi.
Stâncă, buze și ochi,

degete,trudă, răbdare.
Daltă ce mângâie alb,
mâini sfredelind foaie cu foaie,
tandră rănire în așchii fierbinți.
Piatra a prins suflet din suflet,
umeri, surâs!
Diferite,
fiecare cu partea ei de cer,
de iarbă, de zori înflorind
în timide raze de soare.
Laolaltă ,
în lumea albă de piatră,
blândă trecere a clipei fără de glas,
în repetabilă,grea nemișcare...
Gina Rizea

neobosit pictor, timpul

povești pentru prieteni
 Pânza de iederă i-a cucerit fațada dinspre stradă. Puțin câte puțin. Ca barba nerasă a unui bărbat. Tulpinile lungi s-au sucit, s-au răsucit deasupra celorlalte ferestre, ocolind ușa din lemn masiv, cu împletituri fine, cenușii. Un colț de perdea obosită și câteva ghivece, în care violetele și-au stins culoarea, amintesc de o mâna grijulie.

În curte, printre pietre stinghere, picotesc firave fire de iarbă O coțofană își poartă penajul nou-nouț , încolo si-ncoace.
Casa pare încremenită. 

Într-un timp numai al ei. Doar iedera își duce drumul.
Cândva, vor fi trecut pe aici niște fete. Două. Frumoase. Elegante.
Mergeau la bal.
În stradă le aștepta o trăsură. Și ei.
Sau doar un vizitiu.
Dincolo de perdele or fi răsunat glasuri. Bunici, nepoți, botezuri, colinde, rochii, sărbători, jucării, lecții, ziare, un baston, lacrimi, ochelari, pălării, râsete, zile și nopți..
Cine știe?
Pereții tac.
Poarta este închisă.
De partea cealaltă a străzii, pe un povârniș, altă casă. Ce- a mai rămas din ea. Ziduri groase, cojite. Ploile și zăpezile au rupt bucăți mari.
Tristă, bătrână și obosită, privește , nepăsătoare, strada.
Prin orbite întunecate.
Jur-imprejur, mărăcini și tufișuri.
Două cuiburi de păsări in salcâmii din spate.
Timpul curge.
Mereu leneș.
Două case.
Un car de povești.

supărat, tot mai sus, Cerul

   povești pentru prieteni

Bunica  se pricepea  la multe: cocea  cozonacul cel mai  bun în  cuptorul  din  bucătăria de sub gutui,  îngrijea  viermii  de mătase  cu mare  grijă,  avându-mă  mereu  în preajmă  să   aduc frunză  crudă  din  dudul  de la poartă,  respecta  duminicile,  cu  un fel  de  măreție  doar  de  noi  două știută , mă   lăsa  doar  pe  mine , în odaia   ei  de la  drum, unde  mama  a intrat  doar  când  bunica a plecat undeva , unde  sufletul meu  de copil  nu prea înțelegea  de  ce se duc oamenii mari  când se duc.
Țin minte  bine  oglinda  ei, fixată în perete.

Se  dichisea  pe îndelete.

 Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.

Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului, n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul  împletit cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și  mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .

  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea.  N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.

Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea,la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.

Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.

 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea: săru mâna!

Într-o  seară,  să fi  fost vară sau toamnă târzie  ca acum,  măicuța,  așa  mă învățase ea  să-i spun,  mi-a  spus  o  povestioară. Despre o  femeie care spăla  rufele, în albie.  În mijlocul  curții.

În vremea aceea, Cerul  mângâia părintește, pe  creștet, Pământul.

Furată  de  gânduri, femeia a uitat  să arunce  apa murdară într-un loc anume. A  zvârlit-o  în sus.

   Când  și-a  simțit Obrazul  scăldat de  murdărie, Cerul  s-a întristat. 

Și s-a  ridicat . 

Sus, mereu  mai  sus.

Și de acolo,  când  omul  uită  să  fie smerit, Cerul  plânge  în hohote . Atât de puternice,că se  întunecă zările, ies arbori  cu    rădăcini  din adâncuri, se spulberă acoperișuri  și trudă, iar  omul, omul își plânge  neputința..

Plouă apăsat.

Astăzi, ca de  atâtea  ori, m-am gândit  la  povestea măicuței mele.

la obârșie

 Lumea, cea pe care o văd eu, pare tristă. Mult prea tristă. Mă întreb dacă asta are legătură, neapărat, cu sărăcia materială. Mulți dintre cei pe care-i cunosc nu sunt săraci. Nici acum, nici în perspectivă. 

Tristețea este o stare de spirit. Care vine dinlăuntrul ființei. Și se transmite. Pentru că este contagioasă.

Se cuibărește în cotloanele tainice ale ființei. 

Mi-am propus, și chiar îmi impun, să văd partea plină a paharului.

 Brazii rămân mereu verzi, după ploaie,este atât de limpede cerul! când

vrea, chiar de sub mănuși, soarele își arată razele, poate prea firave, dar  calde.

Copiii râd, se bucură. De multe ori, fără motiv.

Vreau să-mi fie bine;dacă pot să-i inspir și pe alții sunt cu atât mai fericită!

Ce ar fi  dacă ne-am începe ziua  cu  Poezie?

"La obârşie, la izvor ,

nicio apă nu se-ntoarce,

decât sub chip de nor.

La obârşie, la izvor

niciun drum nu se întoarce

decât în chip de dor.

O, drum şi ape, nor şi dor,

ce voi fi, 

când m-oi întoarce la obârşie, la izvor?/

Fi-voi dor atunci?

 Fi-voi nor?”

Lucian Blaga

astăzi, ieri, dar mâine?

”Cuvintele pe care nu le poți pronunța le poți scrie.„

Mircea Eliade.

Dincolo de fereastră, plouă lin, blând  ca o mână duioasă odihnindu-se  pe creștet. Îmi place  starea asta, stropită cu  aromă de cafea, un pic  nostalgică, un pic incertă, când  noaptea  se topește  pe furiș,  făcând loc, sfielnic,zilei de toamnă spălată  fără șampon.

Tocmai  s-a încheiat, deja, un șir  de evenimente anunțat  cu mult înainte  de a începe.

Mi-a plăcut voiajul ăsta  tineresc, de altfel eu însămi  sunt o călătoare îndrăgostită mai mult de  pașii de dinaintea  popasului.

Au fost  mulți.

După o noapte  când somnul  nu a venit chiar lesne- emoțiile  revederii  cu lumea  tinereții  mele de profesoară, dar și de  femeie, m-au ținut  trează  câteva ore bune -printre  jaluzele, s-a ivit  dimineața cu gene clipocind săltăreț.

Urma o zi încărcată,  două secvențe în locuri diferite, cea dintâi în interiorul Filarmonicii- revederea propriu-zisă, cealaltă, cu muzică și petrecere, în restaurantul din mijlocul pădurii .

Apariții timide, fețe cunoscut-necunoscute,necruțător, timpul  a săpat adânc, câțiva domni vizibil afectați de  toate  câte au fost( și câte-or să mai fie),  mai multe doamne- unele  vesele, altele încruntate- totdeauna  va fi urâtă ciuda, zâmbesc în sinea mea( nu am niciun  motiv  să invidiez  pe careva), îmbrățișări scurte, salutări mai mult mimate.   

Treptat, tinerețea- foste colege pentru  puțini ani -  își  revarsă efervescența  topind, în felul ei deloc timid, incertitudinile.

Pe scenă atât de cunoscută mie din timpul concertelor,în timp ce, pe ecran, curg fotografii frumoase, cu  chipuri  de astăzi și de ieri, se consumă discursuri , unele stufoase, altele concise, îmbelșugate laude, că  fără ele nici nu am mai fi,directori, foști și actuali, diplome, vorbe  auzite și nu prea ( pe la 70 către 80 de ani , auzul este o problemă serioasă, așa că șușoteala ( ăsta cine este, dragă?  cine stă lângă...?)  este contagioasă, tot mai mulți spectatori  sunt invitați pe scenă, câte  nume, atâtea  diplome, atâtea  flori!

 În înghesuiala aceea deloc obositoare,iată-mă  față în față  cu un  mărturisit și nu prea adversar,nici  nu-mi vine să cred  că  ne îmbrățișăm, schimbăm vorbe,ce prieten înțelept este timpul!
În sfârșit, rămasă și ea liberă, scena își așteaptă  artiștii.

 Tonifiant  spectacol !

Bravo!💖

 Tumultuoasă,noua generație  de educatori  dansează și cântă,călcâiele  bat cu sete podeaua,orientul  vine și el, în  voaluri colorate,  

parfumată discret, își face loc cocheta ironie,voci  ale unor foste eleve, astăzi artiste  prin  lume, un cor frumos,atent pregătit, vie atmosfera, aplauze, ieri și astăzi laolaltă, bucurii, lacrimi  de mulțumire, urări  și promisiuni!

 Și  când ultimul  spectator iese din sală,  animația  se mută  la o cafea bună, cu  dulciuri  și multe vorbe.

Alte îmbrățișări, amestec dulceag, amintiri, nostalgie,câte o privire cu subînțeles, ciudate ființe  suntem, noi, femeile...

Cine știe  câte ne  vom mai vedea  și când...

Seară  cu  muzică  asurzitoare, gusturile nu prea se  potrivesc, oricum, se dansează în stil propriu, tare îmi plac profesoarele tinere, fără ifose, fără rețineri, știu să se bucure  într-un  fel cuceritor!

 Invitație la o poză  cu  noua catedră de Limba română- trăiesc entuziasmul clipei, este trecut de miezul nopții,  sosește taxiul,  drumul...acasă.

Școala  pe care am slujit-o  cum am știut eu mai bine în cei  26 de ani a împlinit jumătate de secol!

O să-mi fie dor de tot!💖

 Știu și simt asta!

”îți ia durerea cu mâna”!

(  să  nu  zici că nu ți-am spus)

A plouat  în ajun, așa că aleea  este alunecoasă. Un  bărbat  târăște  greu  două sacoșe pline ochi.

Atras de încărcătura  ciudată pe care omul o duce, un grup de vreo  5/6 persoane  se postează în fața lui.

Toți se uită curioși la om și la  mingiuțele  verzi înghesuite una într-alta.

  Știi fructele acelea  sferice, simpatice, cu care se  joacă   copiii când le găsesc pe sub arbori? 

Omul cu sacoșele, mândru  nevoie  mare, se oprește  și   dă explicații curioșilor.

-Vindecă reumatismul și toate durerile din corp..,fără pastile, fără creme. 

Tai fructul în două, freci  locul dureros, în fiecare seară, câte 10 minute, și  după  10 zile  gata! ai terminat cu orice înțepătură.

 Faci o pauză de 10 seri și tot așa...

  Un tânăr, curios  și el ,intră în vorbă:

  -Cred că , mai degrabă, pe dumneata te dor genunchii  de atâta greutate.

  Vizibil iritat că explicațiile lui nu sunt răsplătite cum se cuvine, omul  își  continuă  drumul.

Alt grup: niște  doamne  foarte curioase și ele.

  Omul  se simte obligat  să  repete rețeta, ba  chiar să indice și locul de unde a cules  binefăcătoarele  mingiuțe.

Mulțumite sunt  doamnele  care promit  că  se duc imediat la  cules, mulțumit este și  omul- culegător- vindecător.

Mi-am continuat plimbarea, uitându-mă cu atenție  prin iarbă.  

Până acum câteva  zile, plouase  cu mingiuțe verzi.

   Acum, nici urmă.

Îmi tot făceam probleme că  tu nu știi, poate, cum arată aceste miraculoase leacuri.

 Abia în oraș, cu chiu, cu vai, pe o străduță, am descoperit  câteva,prin iarbă, pentru tine.

Acasă, am căutat pe  atotștiutorul  google, să văd el ce știe.

„Maclura  pomifera” sau  „merele cailor” sau ”portocalul  fals”.

   Un fruct  plin cu  un latex alb lipicios.

În  1816, frunzele  lui  au fost   introduse ca înlocuitori ai foilor de dud în hrana  viermilor de mătase, fără rezultate  prea  bune.

”Fructul are un miros plăcut și ușor, fiind însă necomestibil pentru cea mai mare parte dintre viețuitoare. Deși nu este foarte otrăvitor, mâncatul fructului poate provoca vărsături. Cu toate acestea, semințele din fructe sunt comestibile. 

Fructul este, uneori, sfâșiat de  veverițe, pentru a obține semințe, însă puține alte animale native fac uz de fruct ca o sursă de hrană.

 Acest lucru este neobișnuit, fiindcă cel mai adesea semințele fructelor de maclura sunt dispersate prin intermediul animalelor.”//

Cam asta  ar fi treaba cu  medicina  de uliță.

când toate se topesc în dor

povești adevărate pentru prieteni💓

Plouă. Mărunt, apăsat, plouă și cu aduceri-aminte...
„bine știți, bine să-mi dați...”

Bărbații făceau negustorie.
Cu porumb, grâu, orz, ovăz.
De cu seară, încărcau în căruțe saci mari, strânși în sârme și sfori împletite, de urzică . Cu felinare prinse de oiștea căruței, plecau în convoi de câte trei/patru.

În toiul nopții.
Mai către primăvară, când gândeau ei că prin sud proviziile adunate toamna s-au terminat.
Până să ajungă în satele din Vlașca, aveau de străbătut câteva păduri... Un nume îmi trece vag prin minte- nume de sat, Albeni.
Bântuiau hoții.
Printre lacrimi strânse în bărbie, făcând în gând cruce către Dumnezeu, temătoare, femeia punea, sub paie,pe lângă haine de schimb, mâncare pentru om și pentru cai, în loc știut, toporul.
Bărbații întârziau o săptămână, poate chiar două.
La întoarcere, se așteptau unii pe alții./
Poarta căsuței era mereu deschisă, căzut într-o parte, zăvorul de lemn uitase de timp și de așteptare. Lată cât două palme, cărăruia ivită printre tufe de troscot se oprea sub ferestruica mereu luminată.
Fustă neagră, creață, lungă până către glezne, bluză de diftină turcească, în joc de melcișori, pieptar cu înflorituri de piele, broboada scurtă, mărginită în ciucuri, înnodată în creștet.
Ochi albaștri, mici, iscoditori.
Lumea îi spunea bobăreasa.
În căsuța ei, cu tindă, celar și cămăruță, mirosind mereu a var proaspăt, abia încăpeau câteva femei.
Veneau și din satele învecinate.
Lea Fănica așeza măsuța cu trei picioare pe capătul dinspre fereastră al patului.Bobii se înșirau frumos, unii după alții.
Patruzeci și unu de bobi, patruzeci și unu de frați, bine știți, bine să-mi dați/Cum știți să încolțiți și să să înfloriți, așa să știți să-mi dați de știrea lui...și femeia spunea, plină de spaimă și de așteptare, numele bărbatului ei.
Degetele asprite de sapă învârteau șirul de bobi, care se aliniau, doar ea știa cum,în grămăjoare de doi/trei/patru .
De fiecare dată, unul rămânea stingher.
Omul, călător în lumea lui de câștig și de neprevăzut...
Agățată de fusta mamei, m-am strecurat, de câteva ori, în cămăruța cu busuioc aninat la icoane. Îmi plăcea să mă uit la cercelușul ivit dintr-un ghiveci rezemat în fereastra un pic mai înaltă decât mine. Să ascult vorbele scăpate în mișcări iuți, printre stropi mărunți, aurii.
Nu înțelegeam mare lucru, încercam doar să învăț poezioara.
Și să mângâi în gândul meu de copil fruntea brăzdată a femeii, aplecată pe masa de bobi învârtiți, înflorind în speranțe

„sunt un orb”

 ”Dor mi-a fost de dumneavoastră,

Ca unui zid de o fereastră..”

În vremea grimaselor, râsul devine adevărată terapie, iar medicul de suflete, astă seară, a fost inegalabilul Horațiu Mălăele, căruia i s-a alăturat Bogdan Mălăele.

„Sunt un orb”,un spectacol în care umorul fin, lacrima și ironia s-au întâlnit cu poezia autorului și a prietenilor săi: Nichita Stănescu, Emil Brumaru,Nicolae Dabija, Adrian Păunescu,George Topîrceanu, Ion Pribeagu.

A fost plină marea sală a Casei Sindicatelot; nu știu dacă lumea toată era iubitoare de poezie; ce cred este că oamenii vor și altceva, în afara inghiontelilor politice și a lovirii la glezne.

O seară dedicată omului iubitor de frumos, de bine!

„Eu știam că sunt un chior

Chiar în rouă dimineața

Dar n-am spus-o tuturor

Ca să nu-mi amărăsc viața

Ochii mari să-i casc așa

Și să-i țin cu mâna bine

Sunt un orb în fața ta

Care uite… vezi prin mine

Ce e rău și ce e bine.„

Satantango

 

Într-una  dintre  zilele acestea, când potecile îmbracă  o haină subtilă de frunze  moi, care îndulcesc culorile, după ce am aflat  numele câștigătorului  Premiului  Nobel pentru Literatură, 2025, Laszlo  Krasznahorkai (nu  reușesc deloc  să-i rețin numele), am cumpărat  prima lui carte” Satantango”, despre  care  nu știam nimic, în afară de anul apariției, 1985.

Recunosc, nu a  fost o lectură  domoală, nu prea am avut  cum să trec  lesne  de la o pagină la alta.

  În fraze lungi, în a căror succesiune construcțiile gramaticale  ocupă  multe  rânduri, se realizează  o

alternare a planurilor. real/ fantastic/imaginar, mi(s)tic, vizual, auditiv, narațiune, poem negru, umor  la fel de întunecat,dramă, vechi, personaje (colective, mai ales. turmă, colonie, herghelie),multe simboluri și  teme,  multă mizerie  fizică și morală, promiscuitate, cârciuma, păienjeniș, moara, ușa, ferestre murdare , gata să cadă, ploaie necontenită,acordeonul, satanicul dans în doi, sărăcie, noroi, întuneric,beție, suspiciune, manipulare, dezintegrare,Mesia, drum pietruit, conacul, ca un miraj, un fel de pământ al făgăduinței, pungășie, mers orbecăit, otravă, clopote, un singur  reper geografic,Ungaria, și un strop de puritate  morală, Estike, fetița bolnavă , inocentă, care  se sinucide, înghițind  otravă  pentru șoareci.

   De la tribuna cârciumii invadate de alcool, fum și mizerie, dezbătută de către  Mesia- pungașul Irimias, înviat din morți, asistat  de  ajutorul lui, Petrina și de  mai tânărul  cooptat, „puștiul„-  pentru a  crea o vină colectivă, moartea  copilei este speculată ,  vina devenind  colectivă, chiar dacă nimeni nu pricepe  nimic. Destul de repede, evenimentul  dispare  din mentalul  turmei,  pentru  că altele  sunt interesele escrocilor.

Structural, cartea  cuprinde 12  capitole, prin care autorul construiește o bulă fizică și  ideologică, niște rămășițe ale  unei colonii ungurești dezintegrate, nu contează timpul istoric, nu contează locul ( undeva, în mijlocul câmpiei, nu  foarte departe de  un oraș),în care indivizii nu mai gândesc, refuză munca, ordinea, curățenia și îngrijirea personală, beau și  fumează, se pândesc unii pe alții, ascunși în dosul perdelelor  soioase, totul funcționează în gol și fără noimă( au mai  rămas  câțiva:  niște  cupluri  mizerabile, Schmidt,Kraner, Halics, doctorul, poate   un fel de alter-ego al scriitorului, pentru că el   deține dosare întregi  în care și-a  notat  minuțios  toate  mișcările celorlalți,   completându-le  cu observații personale ( singurul personaj care  citește și scrie, niciodată treaz, „pentru a-și păzi memoria de degradarea care distruge totul în jur„) și șiretul Futaki.

„Mesia” Irimias are  fler,  se  face auzit, fără să fie înțeles, a picat între   bieții orbecăiți tocmai  la  momentul potrivit  (  în lumea asta, situațiile  se pot asemăna, nu-i așa?). Brusc,  ascultându-l, indivizii  devin o turmă bună de manevră, care, după ce  adună în niște cărucioare ruginite  ce se mai putea  găsi prin casele  dărăpănate, pleacă la drum, în noaptea smolită de toamnă târzie, prin frig și noroi, către   conacul Almasy,  acolo unde   Irimias  îi convinsese  destul de ușor  că  vor  găsi schimbarea.

După o noapte  chinuită,  același individ și însoțitorii lui îi vor  conduce  pe  dezrădăcinații fără  perspectivă, în oraș,  împrăștiindu-i  pe la diverse adrese. Fiecare primește  o sumă modică, din ” bunul  colectiv„  ascuns în buzunarul pungașului.

Dacă vei citi cartea ( există și un film omonim) , părerea mea este  să o citești, vei constata  că, odată ce ai ajuns la ultima pagină, nu  vei afla sfârșitul poveștii.

 Pentru că el nu există.

Rămâne  ideea  unui colț de lume înecat în alcool, tutun,  mizerie, promiscuitate, pierzanie.

Romanul este un avertisment: atunci când autoritatea statului  se diluează sau se retrage, destui indivizi „ cu vocație antreprenorială”beneficiază. Deziluziile pregătesc  mesianismele; rămași fără  muncă, nepregătiți să înfrunte  realitatea, oamenii pot deveni o gloată amorfă, incapabilă  în a căuta alte căi pentru a  trăi   omenește. 

Se împotmolesc în propria lor neputință.

Între libertate și predestinare, se alege cea din urmă.

Încearcă

Se rupe viața în bucăți?

Nici chiar așa...hai  că ți se pare.
Ești persoană matură și te-ai vrea copil?
Nu te reține ABSOLUT NIMIC.
Încearcă!
Ai uitat culoarea unei voci?
Există, trebuie doar s-o cauți.
A dispărut romantismul?
Imposibil!!
Imaginează-ți o plimbare sub clar de lună.
Chiar dacă plouă!
Ai rătăcit rețeta rafinamentului în vorbire?
Nu, sigur nu, o ai totdeauna cu tine!
Ai  trecut fără să vezi în câte culori s-a gătit de dimineață copacul din fața ferestrei tale?
Nu uita- la întoarcere, ia o frunză, ține-o în palmă.
Încă una, încă una.
Ai uitat cum e să primești scrisori?
Scrie două vorbe cuiva drag.
Sigur  o să-ți răspundă!

 Vezi că se poate?😘

MAMA

 Ziua se apropia de asfințit, aluneca toamna ușor, în vals de frunze  colorate.

  Veneam de la școală. Tânără profesoară.

  Pe una dintre  băncile de la intrarea în bloc,am zărit, de departe, o figură cunoscută, un prieten al tatălui meu.

 M- a fulgerat un gând  năprasnic. Știam că tata  are o suferință profundă, pricinuită  de  un accident.

-  Ai venit să-mi spui că a murit tata,  așa-i?

 - Mai bine să mergem  la tine în casă....

Murise  MAMA.

  Vestea  m-a lovit ca o greutate căzută din senin, am rămas  fără grai, fără reacții. 

Eram împietrită.

  Omul a plecat.

În aceeași  noapte, niște prieteni ne-au  dus  cu mașina .

 Nu puteam să accept că MAMA  nu va mai fi.

  Ploua mărunt, o priveam năucă, nimic nu mai era  cum fusese.

 Cincizeci de ani  fără ea, fără mersul ei  mereu grăbit.  

Când   mi-e dor adânc, îi  văd mâinile,fie  punând pâinea  în cuptor,fie cosând,  la lumina lămpii  nr. 11,  cămăși de  noapte, de bumbac fin  țesut și înălbit de aceleași degete  pricepute, pentru nunta mea.

Vag, ceva ca un vis sau poate  chiar se va fi întâmplat îmi vine în minte. era vară, spre  seară, noi  două ne întorceam acasă de la lotul dinspre pădure. Ne-am oprit la puțu-cu- salcia, mama a scos apă, ne-am răcorit  și mi-a spus ceva  ce  nu prea pricepea mintea  mea de  copil.  

Vorbea  despre un timp, în care ea nu va mai fi...eu  să mă opresc la același puț, iar sufletul ei o să-mi dea de veste într-un fel tainic cum că-i este bine.

Deunăzi, am ajuns  în sat.

 I-am dus  tufănele albe și roșii, erau florile ei  preferate toamna.

I-am vorbit mai mult în gând,  pentru că la câțiva pași lucrau niște oameni.

  Anotimpurile se rotesc nestingherite, undeva, în vale,  șușotește Argeșul,  lumea, tot mai grăbită.

 MAMA  își doarme somnul ei adânc.

 Puțu-cu- salcia ( m-am dus  într-o vară trecută să-l văd) este doar o amintire. căzută.